BIBLIOTECA DE TĂBLIŢE DACICE DE LA SINAIA

Tăbliţele de la Sinaia sunt plăci de plumb, ce constituie un corpus de peste o sută (posibil chiar peste două sute) de inscripţii in relief, scrise într-o limbă necunoscută, cu caractere predominant greceşti şi cu ilustraţie bogată, cu referinţe la civilizaţia geţilor şi a dacilor. Piesele au fost fotografiate in timpul celui de-al doilea război mondial de către Dan Romalo, in subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, la iniţiativa de publicare a arheologului Ioan Nestor. Se spune că piesele ar fi apărut în muzeu în vremea lui Grigore Tocilescu, deci undeva la cumpăna dintre secolele 19 şi 20. Nimeni nu s-a îndoit vreodată de neautenticitatea lor, nimeni nu le-a publicat, nu le-a studiat nici un cercetător. Nu au beneficiat niciodată de inventariere sau de o menţiune cât de sumară în vreo lucrare. Piesele au dispărut cu timpul (eforturile lui Dan Romalo de a le regăsi, în anii ’80, au eşuat). Au reapărut (nu se ştie de unde) 35 de exemplare în anul 2002, aflate acum la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti.
Două piese se află în posesia Mănăstirii Sinaia, iar alte câteva, de dimensiuni mai mici şi din materiale diverse, se află în colecţii particulare sau în muzee din ţară.
Nu se ştie de unde provine acest corpus, dar tradiţia orală susţine că piesele de plumb ar fi fost turnate în ultimul sfert de veac 19 din ordinul regelui Carol I, după originale de aur, descoperite într-un tezaur în Poiana Văcăriei, unde urma să se sape fundaţia Castelului Peleş.
Probabil după înfiinţarea Muzeului de Antichităţi (în 1881), copiile au fost transferate la Bucureşti. Însă singurul lucru pe care îl putem afirma cu destulă certitudine este acela că piesele de plumb aflate astăzi la Bucureşti provin de la Sinaia, informaţie transmisă prin tradiţie chiar în Institutul de Arheologie, după cum ne-a certificat directorul institutului, acad. Alexandru Vulpe, pentru că însuşi Vasile Pârvan ştia de aceste piese şi de provenineţa lor din Sinaia.
În anul 2003 Dan Romalo a valorificat o parte din fotografiile făcute in volumul Cornică apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Arvin Press, reeditat in 2005 sub titlul Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?, la editura Alcor.
Analizele întreprinse pe o singură piesă, piesa 023, la Oxford, de către dr. Peter Northover, au lăsat discuţia deschisă, au arătat că plumbul din această piesă este asemănător, aproape identic, cu cel dintr-o scoabă dacică autentică, scoasă din zidul cetăţii Sarmizegetusa şi folosită ca martor (ROMALO 2005: 291-292). Lipsa fondurilor destinate unor analize avansate pe toate piesele păstrate, ne impiedică să ajungem la concluzii mai clare.
Specialiştii de la Monetăria Statului, pe care i-am consultat, au apreciat, pe baza unor detalii tehnice, că este vorba mult mai probabil de copii făcute in grabă după nişte originale, decat de creaţii moderne.
In momentul de faţă nu există nici un program oficial de studiere, sau cel puţin de protejare a pieselor, care sunt, in continuare, neinventariate şi prost păstrate. Lipsa de interes a oamenilor de ştiinţă, fie ei lingvişti ori istorici, şi a instituţiilor in grija cărora ar trebui să se afle studierera acestei arhive, este dublată de entuziasmul unor "traducători" fantezişti, lipsiţi de o minimă pregătire in domeniu, care discreditează in mod regretabil subiectul.
Pentru mai multe detalii legate de istoria acestor plăci consultati cartea jurnalistului Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia: legendă sau adevăr ocultat?
"Din motive atât lingvistice cât şi arheologice presupunerea că limba vorbită de geto-daci era de origine indo-europeană se impune cu cvasi-certitudine. Totodată se adoptă şi ipoteza de lucru - neverificabilă direct şi neacceptată de marea majoritate a romaniştilor - că limba romană primitivă s-a dezvoltat direct din geto-dacă (s.a.), sub puternica presiune a latinei populare. In aceste condiţii criteriul etimologic amintit mai sus va fi aplicat in sensul segmentării textelor de pe plăci in cuvinte care să prezinte un maximum de asemănare, atat ca formă cat şi in sensul atribuit, cu cele din limba romană in primul rand (...)" (ROMALO 2005: 41).
Argumentele aduse in sprijinul asemănării intre cele două limbi (şi, implicit, a anulării ideii de romanizare lingvistică aşa cum este concepută ea de majoritatea filologilor) sunt preluate de la N. Densusianu şi, in opinia noastră, nici unul nu stă in picioare. De pildă, faptul că poetul Ovidiu se plange la un moment dat că a uitat să mai vorbească şi să scrie latineşte, şi că se teme să nu se fi strecurat in poemele sale cuvinte barbare, nu probează sub nici o formă o asemănare intre cele două limbi.
După şase ani de exil in care nu a avut cu cine să vorbască in limba sa maternă, este absolute normal ca poetul să nu mai fie sigur de limba sa. Fenomenul se petrece cu orice om plecat mai mulţi ani intr-o ţară străină, şi care nu-şi mai foloseşte deloc limba maternă. In plus, cei care invocă acest vers, uită să amintească şi versurile in care Ovidiu se plange că nimeni nu vorbeşte latineşte la Tomis şi că e nevoit să se inţeleagă cu localnicii prin semne, sau pe cele in care susţine că, după mai mulţi ani de şedere intre barbari, a ajuns să le inveţe limba.
Putem să mai pomenim inscripţia latinească in care este menţionat un INTERPREX DACORUM, care probează existenţa unor translatori folosiţi de romani pentru a comunica cu dacii, iar exemplele pot continua.
Ovidiu mai scrie şi despre masageţi pe care îi găseşte la Dunărea noastră, în Dacia:
Praefuit his, Graecine, locis modo Falccus; et illo
Ripa ferax Istri sub duce, tuta fuit.
Hic tenuit Massas-getes in pace fideli,
Hic arcu fisos terruit ense Getas; [23]
[„Mai ieri in aste locuri era mai mare Flaccus:
Sub dansul n-aveai teamă la Istrul cel barbar,
Căci el sub ascultare ţinu aice lumea
Şi-nspăimantă pe geţii ce se incred in arc.”
Ovidiu, Opere, Editura Gunivas, 2001, p. 1014.]
Dionysios Periegeta (an. 30 d.Hr.) vorbeşte despre vecinătatea cu vitejii alani: Δακων τε ασπετος αια, και αλκηεντες Αλανοι adică: A dacilor nemăsurat pămant şi vitejii alani.