vineri, 23 iulie 2010

calusarii un dans dacic




«Cine cunoaşte puterea dansului trăieşte întru Dumnezeu, fiindcă ştie cum ucide dragostea.”- Rumi

Xenophon ( Anabasis, VI,I 5-6) descrie astfel dansul tracic al sabiilor: “Dupa libatii si dupa cintarea paianului, cei dintii s-au manifestat tracii si au inceput sa danseze cu arma in mina in sunetul flautului , in acest timp sarind sus si usor si agitind toti pumnalele. In cele din urma , unul din ei l-a invins pe altul, si toti au crezut ca acela fusese ucis:el cazuse cu mare arta […] Invingatorul a luat arma celui invins si s-a departat cintind sitalke , iar ceilalti traci il scoasera pe cel ce cazuse ca si mort: de fapt el insa, nu suferise citusi de putin.”

Referitor la originea tracă a jocului există teoria referitoare la dansul războinic trac executat de către Cabiri sau Dioscuri, dedicat semidivinităţii Pyrrha – zâna pământului roşiatic din care Zeus a făcut pe oameni şi teoria Colabrismului – un dans solstiţial solar , cu implicaţii rituale ludice, medicale, războinice şi catharice. În acest dans bărbaţii purtau toiege-mastoide care semnificau razele soarelui, toiege transformate mai târziu în mastoide de cai solari. În sec. V î.e.n. Xenofon în lucrarea sa Anabasis, descrie „Colavrimos” ca un dans trac, războinic.

Cercetatorii Universitatii din Brasov ( E.Poenaru; C.Samoila; S.Bobancu) au formulat o interesanta ipoteza asupra relatiei dintre regulile Jocului Calusarului si structura sanctuarelor de la Sarmizegetusa si indeosebi relatia cu invataturile pe care Deceneu , dupa Iordanes , le-ar fi transmis dacilor ;” dansul calusarilor , despre care toti autorii sustin ca mai pastreaza pina azi elemente care provin dintr-un stravechi ritual, cum sunt : legamintul cetei pentru perioada jocului, conditia de puritate a membrilor cetei , autoritatea vatafului , conditia secretului , vietuirea in comun a membrilor cetei in aceast aperioada de timp , batul cae aminteste de toiagul ca semn distinctiv al puterii invatatilor preoti, caracterul cu totul aparte al coregrafiei acestui dans , derularea lui sub semnul unei untati organice totale , caracterul salturilor care vor sa sugereze desprinderea de pamint a interpretilor sau unele ritmuri care ating paroxismul , reprezinta o reflectare populara a practicilor ritualice legate de sistemul calendaristic dac” ( Magazin istoric, nr,7;1977,pag. 28)

Căluşarii vindecau şi femeile numite „Căderea rusaliilor” care în primele trei zile ale săptămânii Rusaliilor, cădeau într-un fel de transă, un fel de leşin în care aveau calităţi de medium şi se credea că pot să ghicească viitorul. Aceste femei au fost semnalate mai ales pe Valea Timocului, iar manifestarea – medical vorbind, este asemănătoare crizelor de epilepsie, respectiv persoana cade jos, începe să tremure, să se agite, să se lovească cu mâinile, să bolborosească „ într-un limbaj străin”, apoi să cadă într-un leşin adânc, complet inertă. Referitor la funcţiile magice ale jocului Căluşarilor, felul în care se face ritualul exorcizării sau vindecării, materialul este mult prea vast pentru a putea fi expus într-un spaţiu atât de redus.

Desfăşurarea dansului pentru vindecarea bolnavilor, urmează un adevărat ritual cu semnificaţii simbolice de exorcizare. Iată p descriere a lui Tudor Pamfilie: „ Când ajungeau la casa unui bolnav, acesta era scos afară, aşezat cu faţa în sus, cu capul spre miazăzi ( sau răsărit), aşează lângă el steagul şi o oală nouă din pământ cu apă, de care leagă o aţă roşie şi un pui mic de găină. Dacă, după executarea tuturor melodiilor, bolnavul începe să tremure, e semn că e luat de căluş. Atunci stabilesc o zi în care vor veni să-l scoale din căluş. Ei repetă jocul potrivit de trei ori; atunci este prins şi bolnavul în joc; în acest moment vătaful ia oala de lut şi o aruncă în sus. Când cade, oala se sparge şi puiul rămâne mort. Dacă bolnavul are noroc să se scoale, sar câteva picături de apă pe el; atunci se va ridica şi va fugi după căluşari jucând. Dacă nu are noroc să se scoale, nu-l atinge nici o picătură de apă, înseamnă că e ursit să moară”. Aceasta este citarea doar uneia dintre practici, care îmbracă şi alte forme în funcţie de regiune. Spaţiul nu-mi permite o descriere mai amănunţită Jucătorii posedă vigoarea, rezistenţa, puterea necesară şi măestria deosebită în execuţia mişcărilor, iar alegerea lor de către Vătaf în Ceata Căluşului, le conferă pentru toată viaţa o prestanţă ieşită din comun în comunitatea satului.
Indiferent că este joc ritual, magic, exorcizant sau un strălucit reprezentant al coreografiei folclorice româneşti, Căluşarii par într-adevăr că posedă energii psiho-fizice oculte, care le dă puterea să se autodepăşească, trecând aproape peste condiţia umană, ei par posedaţi, pătrunşi de o vitalitate electrizantă, iar gradaţia ascendentă spre acel paroxism care te uimeşte, ce pare aproape imposibil, te face să te gândeşti la cei care în trecut au considerat jocul ca făcând parte din rechizitele satanei. Sau, aşa cum spune Ion Lăncrănjan în cartea sa „Suferinţele urmaşilor”: „ jocul acesta nu e numai joc, e rugă şi blestem, e un semn pe care îl dăm Soarelui că suntem aicea, pe pământurile noastre”...

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu