Alchimie si alchimisti

Alchimia - Stramosul chimiei analitice

Alchimia, stramosul chimiei pe care o cunoastem azi, a fost cunoscuta inca din antichitatea timpurie, din China pana in America precolumbiana. In zona mediteraneana cei mai inaintati in acest domeniu au fost egiptenii si grecii. In limba greaca "chimia" insemna magie neagra si multi dintre filosofii Eladei antice s-au ocupat cu acest tip de cunoastere esoterica.
Cei care aduc alchimia in Europa medievala crestina, prin secolul al IX-lea, sunt arabii. Ei revigorasera traditia filosofica greaca clasica pentru propria lor cultura, iar prin cuceririle militare pe care le-au facut in nordul Africii pana in Spania, au transporat aceste cunostinte in Occidentul european.
Gloria alchimiei pe batranul continent se consuma intre secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, dupa care se impune definitiv chimia analitica. Sunt doua moduri de gandire diferentiate doar formal, pana la un moment dat. In cazul alchimiei vorbim exclusiv de scopuri spirituale, pe cand in cazaul chimiei doar de eficienta economica.
In descifrarea acestor texte alchimice, in primul rand trebuie sa avem o viziune de ansamblu asupra creatiei, sa-i intelegem regulile, apoi prin comparatie sa urmarim sa deslusim la scara mai mica procesele care ne intereseaza. Textele sunt destul de criptice si pot fi decriptate, sau nu, prin citirea lor de mai multe ori, pana cand patrunsi de inspiratie in urma meditatiilor asupra proceselor,sa ne dam seama ca adevarul s-a aflat mereu in fata noastra.Textele sunt simple,dar expuse intr-un mod simbolic laborios si metaforic.

Alchimisti
Sunt multe scrieri ramase despre alchimisti si realizarile lor. Intre sfarsitul secolului al XVI-lea si sfarsitul secolului al XVIII-lea sunt mentionate aparitiile catorva alchimisti cu varste intre 40 – 50 de ani, care pareau sa nu imbatraneasca, aveau infatisare si intonatie mediteraneene, erau certareti, refuzau mancarea si refuzau relatiile sexuale. Dispareau la fel de brusc pe cum apareau in scena publica a vremii.
Primul a fost Signor Geraldi, (1687-1690), cel care l-a determinat pe Helvetius sa devina alchimist. Johann Fridich Helvetius (Schweitzer pe numele real), a fost medic personal al Printului de Orange in Tarile de Jos. Suspicios fata de alchimie, a fost vizitat de Geraldi care l-a sacait cu o pudra transmutatorie pana i-a atatat curiozitatea.
Impreuna cu sotia sa, Helvetius a incercat pulberea pe o bucata de teava de plumb, incalzind-o intr-un creuzet, pentru a constata, dupa cateva schimbari de culoare lugubre si fasaieli sonore, ca teava se transformase complet in aur, intr-un sfert de ora. A vrut sa afle amanunte despre praf, dar Geraldi disparuse, se pare in Tara Sfanta.
Helvetius a pastrat insemnari meticuloase ale acestei experiente alchimice, inclusiv expertiza argintarului Brechtil si a sefului monetariei. Cazul a facut valva in toata Haga. Chiar si Spinoza, scepticul scepticilor, scriindu-i lui Jarrig Jellis, a fost nevoit sa accepte dovezile lui Helvetius. Raportul acestuia a fost publicat in Vitulus Aureus (1667) si in Biblioteca Chemica Curiosa (1702).

Lascaris este alt alchimist care a aparut si apoi a disparut misterios. In urma numeroaselor demonstratii practice cu „pulberea de proiectie", Lascaris a fost parat Electorului Palatin din Leiptzich, care a hotarat sa-l aresteze. Probabil din curozitate, dar cel mai probabil din lacomie. Prevenit de intentiile Electorului a cerut azil in casa contesei Anna Sophia von Erbach.
Dupa ce pericolul a trecut, drept rasplata pentru generozitatea ei, Lascarius i-a transformat o mare parte din argintarie in aur, intreprindere confirmata de aurarul local. Veste s-a raspandit imediat, ajungand la urechile fostului sot al contesei, care i-a cerut acesteia jumatate din aurul alchimic. Cazul a ajuns in fata tribunalului din Leiptzich, in 1753.
Instanta a hotarat ca aurul sa-i ramana contesei, fiindca argintul ii apartinuse tot ei. Dupa asta Lascarius a avut intelepciunea sa dispara.