“Timpul, spre deosebire de Spaţiu, n-a fost niciodată pentru noi un reper sau un orizont identitar eficient.” Interviu cu prof. dr. Monica Spiridon

“Timpul, spre deosebire de Spaţiu, n-a fost niciodată pentru noi un reper sau un orizont identitar eficient.” Interviu cu prof. dr. Monica Spiridon

Monica Spiridon este profesor la Catedra de Comunicare şi Relaţii Publice a Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti. Ariile sale de competenţă includ semiotica culturală, cultura media/cultura populară, naratologia, cultura europeană a secolului XX şi studiile culturale. Este membru fondator al Şcolii doctorale de ştiinţe ale comunicării a Universităţii din Bucureşti. Este autoarea a 14 volume individuale, a 2 volume în colaborare, a 33 de capitole în volume colective româneşti şi internaţionale şi a 126 de studii în publicaţii de specialitate din ţară şi din străinătate cotate în baze de date internaţionale. A desfăşurat stagii de specializare post-doctorală în SUA, la University of Indiana Bloomington şi University of California Berkeley (cu John Searle), precum şi la Paris (cu Louis Marin şi Gérard Genette). Omul Nou a fost un stereotip stalinist, ridicat cu mari eforturi şi uneori prin coerciţie, la statutul de mit Reporter : Doamnă profesor, este o reală onoare să vă avem printre noi. Activitatea dumneavoastră de cercetare este impresionantă. Ne puteţi spune care sunt legăturile dintre domeniile atât de diverse pe care le-aţi abordat de-a lungul carierei dumneavoastră de cercetător ? Monica Spiridon : Apetitul pentru teorie, în sfere unde încă se pretinde că el n-are ce căuta: umanităţile. Mai concret, înclinarea către teoretic în aria studiilor literare, în cea a comparatisticii şi mai târziu a studiilor culturale, dublată de exerciţiul teoretizării, transferat probabil din domeniul lingvisticii. Dizertaţia mea de licenţă, prima mea lucrare ştiinţifică şi prima pe care am şi publicat-o, se ocupă de stilistica discursului oral. A fost o experienţă memorabilă în toate privinţele, fiindcă profesorul coordonator care m-a îndrumat încă din anul al II-lea de studii, m-a învăţat cele mai importante 2 lucruri care se dobândesc printr-o educaţie universitară bine concepută. În primul rând, m-a « învăţat să învăţ ». În al doilea rând, m-a convins că şi în domeniile reputat « creative » funcţionează în fapt reguli stricte, chiar dacă uneori implicite, şi că oricât efort ţi-ar cere acest lucru, regulile se învaţă. La urma urmei, originalitatea este într-un procent înalt convenţională şi dependentă de normele unor contexte istorice. Conceptul de autor, pe care de la modernitate încoace îl asociem cu Noul, uneori cu utopia inovaţiei absolute, provine din «auctoritas»: un model legitimant puternic care se cuvine respectat. Rep : În multiple studii, aţi analizat modalităţile complexe de construcţie culturală a conceptului de « identitate românească ». De la proiectul paşoptist de construcţie a identităţii naţionale până astăzi, multiple discursuri s-au constituit şi transformat. Care credeţi dumneavoastră că este discursul majoritar contemporan românesc ? De ce credeţi că a devenit majoritar ? Monica Spiridon : Un scenariu identitar dominant este «sublim, dar lipseşte cu desăvârşire ». Ne aflăm într-o perpetuă dilemă : aceea de a alege - element-cheie în (auto)identificare - ceva anume, dintr-o furnitură culturală foarte bogată, care prin acumulare istorică a devenit extrem de eterogenă şi mai ales puternic polarizată. Nu reuşim să adoptăm prin consens cultural o serie de repere esenţiale care să reprezinte Sinele naţional, să-l facă recognoscibil în afară şi să-l distingă în mod pregnant de Alteritate. Dacă instanţele care s-au ocupat până acum fără nici un succes de brandul de ţară ar fi înţeles asta, ar fi fost perfect. Rep: Vintilă Mihăilescu vorbea, în ultimul său studiu, reeditarea “Sfârşitul jocului. România celor 20 de ani”[1] despre un fenomen de dez-vrăjire pe care îl parcurge inconştientul colectiv românesc la momentul actual, în sensul de deziluzionare. În una din conferinţele sale[2], antropologul considera că „Marea naraţiune a perioadei post-comuniste”, Tranziţia înlocuieşte, la nivelul mentalului colectiv, mitul Omului Nou. În calitate de teoretician al conceptului de identitate naţională, de ce credeţi că societatea românească nu poate depăşi stadiul şi să părăsească această mare naraţiune, Tranziţia ? Monica Spiridon: Mă tem că am să-l contrazic pe dl. Vintilă Mihăilescu, pe care îl preţuiesc şi îl simpatizez de multă vreme. Din păcate, nu putem face caz de nici un fel de Mare naraţiune. (Omul Nou a fost un stereotip stalinist, ridicat cu mari eforturi şi uneori prin coerciţie, la statutul de mit.) Probabil că unicul scenariu identitar narativ care a circulat vreodată în spaţiul public «carpato-danubiano-pontic» şi care ar fi avut şanse certe să devină o Mare naraţiune a fost cel comanditat de CC al PCR în perioada naţionalistă a dictaturii ceauşiste şi (deşi regret s-o admit) confecţionat cu profesionism şi cu metodă. Mă refer la marea poveste despre Dacia (Tracia) Felix pre- sau mai bine zis anti-romană şi la părinţii fondatori Burebista, Dromichet şi Decebal din care ar fi descins simbolic El însuşi. Una dintre carenţele noastre majore în materie de auto-identificare, în comparaţie cu alţii, este exact absenţa unor Mari naraţiuni fondatoare şi a unor Părinţi originari. Timpul, spre deosebire de Spaţiu, n-a fost niciodată pentru noi un reper sau un orizont identitar eficient. O stare de fapt agravată de speculaţiile unor intelectuali de elită (Blaga, Eliade, Vulcănescu, Noica – între alţii), care n-au obosit să glosseze cu privire la badea Gheorghe care ar fi sabotat istoria, la căderea tragică în timp şi în istorie, la atemporalitatea superioară în care s-ar fi profilat dimensiunea românească a fiinţei etc. Astfel s-au adus mari deservicii identităţii româneşti, fie că aceştia au vrut s-o gratifice fie s-o stigmatizeze. Numita « tranziţie » este un simplu clişeu de lemn, circulat din cele mai diverse considerente strategice în spaţiul public mioritic post-decembrist. Decembrie 1989 a marcat începutul unei perioade în multe privinţe similară cu momentul paşoptist. De fiecare dată, osia noastra identitară s-a reorientat dinspre orbita unui mare imperiu non-european către Europa, mai precis către vest. În perioada post-decembristă s-au repetat aspecte importante ale paşoptismului, minus vocaţia şi abnegaţia pionieratului, dovedită de «inginerii» identitari de atunci. Dar asta e o altă poveste, care nu-şi are neapărat locul aici. Pe un plan mai larg şi mai înalt, înseamnă bucuria de a vedea România menţionată şi altfel decât în relatările presei Monica Spiridon deţine numeroase afilieri academice la universităţi şi institute de renume şi afilieri la asociaţii ştiinţifice şi culturale interne şi internaţionale de mare prestigiu: International Comparative Literature Association (ICLA/AILC), International Association of Business Communicators (IABC), International Society for Phenomenology and Literature, Uniunea Scriitorilor din România, PEN-Club România. Face parte din numeroase comitete editoriale interne şi internaţionale (Europa, Canada, SUA). Participă la conferinţe internaţionale de romanistică, literatură comparată, cercetări est-europene şi desfăşoară o susţinută activitate de expertiză şi consultanţă ştiinţifică. Este expert al MECTS pentru burse internaţionale în domeniul ştiinţelor comunicării, expert evaluator al ARACIS, membru în comisia de Filologie a CNADTCU şi preşedinte al panelului de experţi pentru literatură al ESF (The European Science Fundation). Recent, prof. dr. Monica Spiridon a fost aleasă membră a prestigioasei Academia Europaea în cadrul secţiunii “Studii literare şi teatrale”, ca recunoaştere a excelenţei academice în domeniul literaturii. De asemenea, activitatea sa de cercetare a fost răsplătită cu o nouă recunoaştere, alegerea sa ca vice-preşedinte al International Comparative Literature Association – ICLA-AILC. Rep : După această introducere în ceea ce priveşte formele numeroase de recunoaştere a meritelor dumneavoastră, puteţi să ne spuneţi cât de dificil este, pentru un cercetător, să devină membru al asociaţiilor internaţionale ? Care sunt cerinţele tip numitor comun de recunoaştere ale acestora ? Monica Spiridon: Cu scuzele de rigoare pentru tentaţia mea constantă de a număra şi de a clasifica, trădând o intratabilă deformare didactică, exista două tipuri de cerinţe-cheie, pe care de regulă conaţionalii noştri profesionişti de elită sau le accepta cu greu sau nu vor să le accepte deloc. Prima este aceea că atunci când este vorba de cercetare (nu de producţia culturală), până şi în domeniul umanist există norme şi exigenţe clare şi stricte, de la care nu se face derogare pentru nimeni. Este vorba de «canoane» ale profesiei, care nu intră deloc în conflict cu individualitatea inconfundabilă, supralicitată în spaţiul mioritic. A doua este obligaţia liber consimţită de a fi solidar cu valoarea atunci când o recunoşti. În comunitatea ştiinţifică internaţională nu funcţioneaza deontologia profesională autohtonă a «caprei vecinului ». Din asta decurge datoria de a semnala impostura, dacă e cazul, şi de a pune umărul să stimulezi şi să faci vizibilă valoarea, când o identifici printre colegii pe care întotdeauna trebuie să-i tratezi drept parteneri într-o întreprindere comună. Rep : Sunteţi membru al prestigioasei Asociaţii Europaea. Alături de dumneavoastră, dintre personalităţile lumii academice româneşti, mai sunt membri Marius Andruh, Corneliu Dinu, Ionel Haiduc, Gheorghe Păun, Mircea Săndulescu, Eugen Simion şi Ionel Vlad. Ce înseamnă această distincţie pentru dumneavoastră ? Monica Spiridon: Validarea unor convingeri care m-au ghidat întotdeauna, pe planuri de anverguri diferite. În plan strict individual, mi-a fost confirmată încrederea în exigenţa lucrului bine făcut, fără dorinţa de obţine pe termen scurt rezultate spectaculoase. Există un decalaj necesar între o înfăptuire şi produsul său. Compensaţiile vin întotdeauna pe termen lung şi, în cele din urmă, ele integrează ce ai întreprins punctual într-un orizont mai larg, care include tot ceea ce eşti şi ce ai ales sa faci. Pe un plan mai larg şi mai înalt, înseamnă bucuria de a vedea România menţionată şi altfel decât în relatările presei de senzaţie despre imigranţi clandestini sau despre concetăţeni delincvenţi şi de a le contrazice. Satisfacţia de a face parte dintre incredibil de numeroşii români – din păcate atât de mulţi necunoscuţi – care au vrut să întreprindă ceva semnificativ şi care au reuşit atunci când au rămas acasă sau care s-au integrat firesc şi neproblematic atunci când au plecat, infirmând prea numeroasele poncife care substituie deocamdată în spaţiul nostru public scenariile identitare bine articulate. Constat că m-am lungit nepermis de mult, însă întrebările au atins puncte fierbinţi pentru mine. Nu mă pot împiedica totuşi să nu adaug că ce am învăţat cu timpul să învaţ, mă străduiesc să transmit studenţilor şi doctoranzilor mei. Sunt convinsă că trebuie să-ţi achiţi către viitor (cu dobândă, dacă se poate…) datoriile pentru tot ce ai primit în trecut. preluat de pe - http://topub.unibuc.ro/timpul-spre-deosebire-de-spatiu-n-a-fost-niciodata-pentru-noi-un-reper-sau-un-orizont-identitar-eficient-interviu-cu-prof-dr-monica-spiridon/ [1] V. Mihăilescu, 2010, Sfârşitul jocului. România celor 20 de ani, Bucureşti: Curtea Veche [2] V. Mihăilescu, „România după 20 de ani”, Întâlnirile culturale la Facultatea de Matematică şi Informatică, Universitatea din Bucureşti, 5.01.2010