SFANTUL ANDREI. Credinciosii il sarbatoresc duminica pe Sfantul Apostol Andrei, Ocrotitorul Romaniei

http://stirileprotv.ro/stiri/social/sfantul-andrei-credinciosii-il-sarbatoresc-duminica-pe-sfantul-apostol-andrei-ocrotitorul-romaniei.html

Credinciosii il praznuiesc, duminica, pe Sfantul Apostol Andrei, crestinatorul neamului romanesc, numit si "Cel dintai chemat" intrucat a raspuns primul chemarii lui Hristos la apostolat, ziua fiind totodata sarbatoare bisericeasca nationala. Conform Bibliei, Andrei este fratele apostolului Petru. Originari din Betsaida, localitate situata pe malul Lacului Genezaret, ei aveau o casa in Capernaum si erau pescari. Evanghelia lui Ioan spune ca Andrei ar fi fost mai intai ucenic al lui Ioan Botezatorul. Cand a vazut, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe dascalul sau Ioan aratand catre Iisus si zicand "iata Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridica pacatul lumii", Andrei l-a urmat pe Hristos, spunandu-i fratelui sau Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos". De aici Andrei a fost numit "Cel dintai chemat". Numele Andrei deriva din grecescul Andreas, care inseamna "viteaz", "barbatesc". In enumerarile apostolilor, Andrei este mentionat mereu intre primii patru. Traditia Bisericii arata ca, dupa inaltarea lui Hristos la cer si dupa Cincizecime, apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea pentru propovaduire. Atunci, lui Andrei i-au cazut sortii sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeea. Chemarea lui Andrei la apostolie este relatata de Sfantul Evanghelist Matei prin cuvintele: "Pe cand Iisus umbla pe langa Marea Galileii, a vazut doi frati, pe Simon ce se numeste Petru si pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja in mare, caci erau pescari. Si le-a zis: 'Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni'. Iar ei, indata lasand mrejele, au mers dupa el". In Evanghelii, Sfantul Andrei mai este mentionat doar de doua ori: la inmultirea painilor, dincolo de Marea Galileii, cand el a instiintat pe Mantuitorul ca acolo, in multime, era un baiat care avea cinci paini de orz si doi pesti, iar a doua oara, dupa invierea lui Lazar, cand, impreuna cu Filip, l-a instiintat pe Iisus ca niste elini, veniti in Ierusalim cu prilejul sarbatoririi Pastelui iudaic, voiau sa-l vada. Andrei a avut si un sfarsit de mucenic, fiind rastignit la Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus Crucea Sfantului Andrei. Sfantul Apostol Andrei a fost inscris in calendarul Bisericii Ortodoxe Romane cu cruce rosie inca din 1995, iar in 1997 Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a proclamat Ocrotitorul Romaniei. Acelasi for de conducere al Bisericii a decis ca ziua de praznuire a sfantului, 30 noiembrie, sa fie proclamata Sarbatoare Bisericeasca Nationala. Sarbatoarea Sfantului Apostol Andrei apare, in 30 noiembrie, in calendarele ortodox, romano-catolic, lutheran si anglican. In Scotia, insa, el este sarbatorit la 9 mai, data primirii unor relicve ale Sfantului Andrei. Ajunul Sfantului Andrei este considerat unul dintre momentele in care bariera dintre vazut si nevazut se ridica. "Andreiu' cap de iarna", cum ii spun bucovinenii, permite astfel interferenta planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existenta oamenilor putand fi intoarse de la matca lor fireasca. Se crede ca in aceasta noapte "umbla strigoii" sa fure "mana vacilor", "mintile oamenilor" si "rodul livezilor". Impotriva acestor primejdii, taranul roman foloseste usturoiul. In egala masura, casa, grajdul, cotetele, usile si ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, ca sa alunge duhurilor rele la oameni si animale. In noaptea Sfantului Andrei se desfasoara, astfel, cea mai importanta "actiune": pazitul usturoiului. Fete si flacai vegheaza si petrec, tocmai pentru ca usturoiul sa capete calitatile necesare pentru a-i protejarea impotriva primejdiilor. De asemenea, usturoiul purtat la brau va servi drept remediu terapeutic si va aduce petitori. Tot in aceasta noapte, pentru a testa rodnicia livezilor si a campurilor, se aduc in casa crengute de visin, care, daca vor inflori pana la Craciun, este semn de belsug. Un alt obicei este de a pune grau intr-o oala de pamant, pentru a vedea rodnicia ogoarelor, dar si a casei gospodarului in noul an. Traditia mai spune ca fetele, in ajunul Sfantului Andrei, incearca sa-si afle viitorul. Astfel, ele arunca in apa plumb sau cositor topit, care intarindu-se prefigureaza chipul viitorului sot. Tot pentru a-si vedea ursitul, fetele stau peste noapte in fata unei oglinzi, marginite de doua lumanari, pana ce zaresc chipul acestuia. Unii batrani observa cerul in noaptea de Sfantul Andrei si prezic daca noul an va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, dar si daca va fi pace sau razboi.

INTERVIU Zoe Dăian, nepoata Părintelui Arsenie Boca: Românii să aibă mai multă demnitate și personalitate Un interviu cu ''Domnișorul Zian'', cum îi spun moții Sfântului Ardealului, Arsenie Boca, nu a fost realizat de nimeni niciodată, dar orice cuvânt rostit de el și auzit de cei care au avut șansa să-l cunoască a devenit piatră de credință în inima românilor, pentru că înțelepciunea lui era coborâtă chiar din Harul Duhului Sfânt.

Pe 29 septembrie 1910, se năștea în localitatea Vața de Sus (județul Hunedoara), într-o familie de țărani simpli dar credincioși, Zian, cel care va fi cunoscut în viața monahală drept părintele Arsenie. Înconjurată de fotografiile devenite icoane ale Sfântului pe care l-au ''canonizat'' deja românii, doamna psiholog Zoe Dăian, nepoata părintelui Arsenie Boca, a acordat un interviu AGERPRES, în care vorbește despre anii copilăriei petrecuți în preajma părintelui Arsenie, despre virtuțile acestuia, dar și despre momentele de cumpănă care i-au marcat existența Sfântului Ardealului. ''Părintele Arsenie și-ar dori ca românii să fie uniți și să aibă mai multă demnitate. El spunea că oamenii nu pățesc necazuri pentru că așa le-a dat Dumnezeu, ci acestea sunt plata păcatelor lor sau ale strămoșilor lor. Dumnezeu este iubire, nu ură', ne spune doamna Dăian, privind o fotografie a unchiului său, și adăugând că un interviu nu poate ține locul sfaturilor pe care Părintele însuși le-a dat oamenilor care i le-au cerut, sfaturi care sunt cuprinse în cărțile apărute despre viața și povețele sale, adevărate litere de învățătură despre cum ar trebui să fie existența fiecăruia dintre noi. AGERPRES: Doamna Dăian, ce vă amintiți din copilăria petrecută în preajma părintelui Arsenie Boca? Cum era omul Arsenie Boca? Zoe Dăian: Tata ținea foarte mult la Zian (numele de botez al Părintelui — n.r.). L-a adus la noi în casă când era de vreo opt ani și avea probleme în familie din cauza divorțului părinților lui. Pot spune că tata ținea la Zian mai mult decât la mine. Zian îmi lua apărarea mereu când, mică fiind, făceam ''câte-o nefăcută'' și mama, foarte severă cu mine, mă certa. Mă lua lângă el și-i spunea mamei să plece și să ne lase singuri, iar mama se îmblânzea imediat, deși nu-i era în fire, și scăpam de nuielușă. Țin minte că nu-i plăcea societatea. Părinții mei au cununat foarte mulți tineri, iar când îl chemau și pe el la nuntă, nu voia să se ducă. Îi spunea mamei că rămâne acasă ca să aibă grijă de mine: ''Mărioară, eu nu sunt pentru viața asta. Voi mergeți liniștiți, eu am grijă de Zoe', îi spunea Zian mamei mele. Avea grijă de mine, m-a învățat să beau laptele care mie mi se părea mereu amar la gust, dar când îmi dădea să beau din cana lui era dulce. Era un băiat chipeș, frumos, semăna cu mama lui, multe fete au încercat să-l rupă de pe calea lui, dar el nu a cedat niciodată. AGERPRES: Când v-ați dat seama, prima dată, că Zian era ''altfel''? Zoe Dăian: Eu aveam un regim foarte sever când învățam să cânt la pian, iar tata, care știa să cânte la pian și la vioară, îmi aducea partituri dificile. Odată, îi spune lui Zian să cânte și el ceva la pian. ''Eu? Păi eu nu am pus mâna pe pian în viața mea, doar o ascult pe Zoe', i-a răspuns Zian, dar tata a insistat, eu i-am adus partitura (''Într-o piață persană'', de Albert Ketelbey), o lucrare dificilă, el a urmărit cu degetul câteva portative și a început să cânte. Mama a venit în ușa sufrageriei să vadă cine cântă atât de bine, întrucât știa că eu încă nu o interpretam perfect, și-a făcut cruce când l-a zărit pe Zian și am fost toți consternați de ceea ce am văzut la el. Apoi, tata i-a dat vioara și a cântat și la vioară, la fel. Ne-am dat seama că este ceva nepământean în el. Mă jucam cu el, mă ascundeam și-i spuneam să mă caute sau să fugă după mine. Când avea 19 ani, într-o zi, în grădină, a pictat un tablou, ''Iisus în Grădina Ghetsimani''. Când eu am împlinit 15 ani, am fost la el, la Sâmbăta, și i-am zis: ''Unchiule, ești tare frumos!'. A încremenit, a venit la mine, m-a sărutat pe frunte și a spus: ''Au crescut copiii!'. Dintr-o dată și-a dat seama că aveam altă vârstă. Era deosebit de frumos. AGERPRES: A vorbit vreodată Părintele despre harul Duhului Sfânt care lucra în el? Zoe Dăian: Multă lume a crezut că este un impostor. Stătea mulțime de lume la coadă să-i spovedească, dar nu-i lua pe toți, ci îi alegea la spovedanie și le spunea: ''Măi, Ioane, tu nu ai spus tot. Nu ai spus asta, asta'. Știa totul. Pe Părintele Arsenie l-au văzut mulțimile, în timpul rugăciunilor, cum se ridica de la pământ și nu mai atingea podeaua cu picioarele. De minunea care este în el nu a vorbit niciodată, dar mi-a povestit toată viața mea și a fiicei mele, care urma să fie. Îi ziceam de multe ori: 'Tu ești un Dumnezeu!'. El zicea. ''Da' de unde!'' Schimba vorba ca să nu cadă în păcatul trufiei. Modestia lui era extraordinar de mare. Când am fost o dată la Prislop, de Ziua Crucii, mama unui părinte episcop dorea să mă cunoască și mi-a povestit despre întâlnirea sa cu părintele Arsenie: ''Tot auzeam din satul meu că acest călugăr vede în tine tot, mergea la el toată lumea. Am ajuns la Prislop. Voiam doar să-l văd și să pun mâna pe el. Erau mii de oameni, dar la mine s-a uitat și mi-a zis așa: Ce ai tu în pântec acum, nu va fi al tău, ci al Prislopului''. Nimeni nu știa că era însărcinată în afară de ea, care aflase de doar două zile. Iar acel copil a ajuns episcop. Prin anii '80, Părintele Arsenie a fost dus și la Ceaușescu, care l-a întrebat: 'Hai, popo, am auzit că tu prezici soarta unui om. De mine ce știi?'. Și Arsenie i-a spus: 'Într-o zi de mare sărbătoare veți fi omorâți amândoi'. Ceaușeștii nu au crezut și i-a spus maiorului să-l ia și să nu-l mai vadă. AGERPRES: Cum a fost despărțirea de Părintele Arsenie când a plecat la Sâmbăta? Zoe Dăian: Eu am plâns foarte mult pentru că el nu mai vine acasă. Eram mică și nu mai avea cine să mă ocrotească. Într-o zi, tata ne-a trimis pe mine și pe mama la Sâmbăta. I-a făcut mama prăjiturile preferate, i-a pus o tablă de slănină, șuncă, pâine de casă. Am coborât în gara Voila și mai aveam 15 km. până la mănăstire. El nu știa că venim, bagajul greu, căldură mare de iulie, nicio umbră de copac. Mama nu mai putea să meargă și a zis de două ori 'Fire-ai al dracului, Zian. M-ai făcut să vin până aici, că nu ți-ai găsit o mănăstire mai aproape de casă'. Mai aveam de mers. La un moment dat, brusc, el ne-a ieșit în cale și zice: 'Mărioară, Mărioară, de două ori m-ai drăcuit pe drum'. Mama a încremenit. El s-a apropiat de mine și mi-a zis: ''Tu ai crescut. Acum asta e casa mea. De-acum, voi veniți la mine. Eu voi veni acolo mai rar''. M-a ocrotit foarte mult, mai ales după ce tata a fost arestat. Tata făcut școala la Viena și era director de școală în sat, era exigent, iar un învățător moldovean l-a reclamat pe tata la Securitate că familia directorului merge prea des la biserică și dă un exemplu prost oamenilor. A fost arestat, dus la canal, dar Arsenie nu s-a întâlnit acolo cu el. L-am adus pe tata în sicriu, la 50 de ani. AGERPRES: Ați vorbit cu părintele despre perioada în care a fost la Sfântul Munte Athos? Zoe Dăian: Remarcându-se ca student, toți cei de la Facultatea de Teologie din Sibiu au spus că trebuie neapărat să meargă la Athos. El a acceptat și a spus că vrea să caute acolo cel mai sever călugăr care să-l ia și să-l formeze. Acolo ajuns, a întrebat care este cel mai aspru și a ajuns la el. Prima dată, călugărul i-a spus: ''Te duci, mături și faci curat''; era o zonă destul de periculoasă, abruptă. A mers, a făcut curat, era perfecționist, dar părintele a verificat și i-a spus că nu e mulțumit. ''Nu ești bun nici de măturat', i-a spus acel călugăr. A suferit cumplit, pentru că nu i-a spus ce nu a făcut bine, dar a luat asupra lui dojana. Acel preot i-a devenit duhovnic, iar la plecare i-a spus: ''Arsenie Boca nu am crezut că ești un spirit atât de mare!'. I-a plăcut ascultarea lui. A venit foarte fericit și mulțumit sufletește de acolo. AGERPRES: Ce știți că-l supăra cel mai tare? S-a plâns vreodată în viață de ceva? Zoe Dăian: Avorturile voite îl supărau. Spunea întotdeauna: 'Să nu ziceți că mi-a dat Dumnezeu o boală. Dumnezeu este iubire. Păcatele voastre sau cele din urmă vă dau boli și suferințe. Dumnezeu nu face rău și nu dă supărare!'. Îi considera criminali (...)De plâns, nu s-a plâns nici măcar atunci când i s-a interzis să oficieze Sfânta Liturghie, pe care o iubea foarte mult, când l-au scos din mănăstire. AGERPRES: Călugării poartă veșminte negre dar Părintele Arsenie avea și un veșmânt monahal alb. De ce? Zoe Dăian: Așa-i plăcea lui, fără o semnificație aparte. Îi plăcea albul. AGERPRES: A povestit despre perioada în care a fost urmărit și avea problemele mari cu Securitatea? Zoe Dăian: Știa ce vine, ce urma. Când au venit după el să-l ridice, într-o dimineață la ora 6, le-a spus: 'V-am așteptat!'. L-au băgat în mașină dar mașina nu a pornit. Atunci el le-a spus să-l lase să se roage, a revenit apoi și mașina a pornit. Când au ajuns la Brașov, nu au vrut să-l lase în sutană și maiorul a trimis doi subalterni să-l dezbrace și să-i dea hainele de pușcărie, dar nu s-au putut apropia de el. I-au spus maiorului că Arsenie nu vrea să se dezbrace, iar ei nu se pot apropia de el. Maiorul a înjurat și s-a dus personal să-l dezbrace pe 'popă' de hainele preoțești, dar același semn l-a primit și el și atunci a decis să-l lase în straiele preoțești. Oamenii l-au recunoscut și l-au rugat să țină predici în ora de plimbare în curte. Conducerea i-a pus în vedere să înceteze cu predicile, dar el a continuat și la un moment dat l-a văzut chiar și pe maior pitit, că-l asculta. AGERPRES: S-a vorbit mult despre prezența sa la înmormântarea mamei lui deși se afla în închisoare... Zoe Dăian: A fost. L-am întrebat dacă a fost, cum a ajuns, iar el a confirmat că a fost. A spus: 'Am fost. Cu ajutorul lui Dumnezeu!'. Conducerea penitenciarului unde era reținut a dat telefon la Poliția din Hălmagiu care a confirmat că l-au văzut la înmormântarea mamei, iar când unul dintre polițiști a vrut să stea de vorbă cu el, s-a făcut nevăzut. AGERPRES: Ce a vorbit Părintele Arsenie Boca despre România? Ce credeți că i-ar sfătui acum pe români? Zoe Dăian: (...)A spus că după Ceaușescu, dar nu imediat, poporul va suferi mult. Pe români i-ar sfătui să nu fie ''cap plecat prea mult'', să aibă demnitate și personalitate. AGERPRES: Ce știți despre moartea părintelui? Au apărut tot felul de ipoteze că ar fi fost otrăvit de Securitate? Zoe Dăian: Nu. Când el a terminat la Drăgănescu (unde a avut domiciliu forțat 15 ani, n.r.), a cumpărat o vilă pentru măicuțele care l-au însoțit. Lângă, era un teren liber și acolo a construit încă o vilă, asemănătoare primeia, ca să aibă și ele un acoperiș deasupra capului. Venea foarte rar la Sinaia. Cei 15 ani de stat în biserica înghețată i-au adus boală de rinichi, iar interogatoriile și închisorile, boala de inimă. Când a venit la Sâmbăta, două luni nu a mai ieșit din casă. Dar șeful Securității din Sinaia îi aducea portocale și lămâi și le întreba pe măicuțe de ce mai are nevoie părintele. Măicuțele nu voiau să primească. AGERPRES: >Ce credeți că și-ar mai dori părintele? Zoe Dăian: Să lămuresc oamenii că e nevoie de spovedanie și împărtășanie, că rugăciunea și postul contează prea puțin fără spovedania omului. Recomanda spovedania și săptămânal dacaă se poate, dar asta mai mult pentru călugări și preoți. Eu nu pot să țin post, dar el spunea: 'Decât să te gândești la mâncare și să ții post, mai bine mănânci'. Și mai spunea ca zilnic să deschizi Biblia și să citești un paragraf, iar dacă nu ai timp, măcar să o iei în mână zilnic. Arsenie nu dădea canoane. AGERPRES: Ce spuneți despre faptul că lumea cere canonizarea părintelui Arsenie Boca? Zoe Dăian: Unii sunt împotrivă, pentru că satana lucrează. Eu am transmis(...)că nu e nevoie să-l canonizeze, pentru că-l canonizează miile de oameni care merg la mormântul lui, iar celor care sunt împotrivă, când se adună la Sinod, să le dea Dumnezeu sănătate și liniște sufletească, pentru că nu o au. AGERPRES/(A, AS — autor: Otilia Halunga, editor: Adrian Drăguț) *** Arsenie Boca s-a născut pe 29 septembrie 1910 în localitatea Vața de Sus (Hunedoara). A studiat la Academia Teologică "Andreiana" din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1933. În Vinerea Izvorului Tămăduirii, după Paștile anului 1940, a fost tuns în călugărie la Mânăstirea Brâncoveanu — Sâmbăta de Sus, primind numele Arsenie. Ca preot, duhovnic și stareț, va începe cu putere, cu duh apostolesc și chiar prorocesc mișcarea unică de la Sâmbăta, de redeșteptarea religioasă și morală a credincioșilor. A fost părinte ieromonah, teolog, artist plastic, stareț la Mănăstirea Brâncoveanu și apoi la Mănăstirea Prislop. În anul 1959, regimul comunist a desființat lăcașul de cult din Hunedoara, l-a transformat în cămin de bătrâni, iar părintele Arsenie Boca a fost alungat din mănăstire. Securitatea i-a interzis să mai slujească în vreo biserică din România. Părintele a fost arestat și torturat de fosta Securitate în anii 1948 și 1951 pentru presupuse legături cu legionarii, fapte negate de acesta. Închis la Jilava, București, Timișoara și la Oradea, condamnat la muncă silnică la Ocnele Mari și la Canal, părintele a revenit, la sfârșitul pedepsei, ca stareț la Mânăstirea Prislop. A fost unul dintre martirii gulagului comunist. A pictat biserica din comuna Drăgănescu, la 25 km. de București. Arsenie Boca este considerat ca cel mai mare duhovnic român al secolului XX. A trecut la cele veșnice pe 28 noiembrie 1989 la Sinaia. La mormântul său de la Mănăstirea Prislop se perindă zilnic sute de pelerini. Anual, pe 28 noiembrie, mii de oameni sunt prezenți la slujba de pomenire a celui care, chiar fără a-l fi cunoscut direct, le-a schimbat viața, cel mai mare număr înregistrându-se în 2010, 30.000 de credincioși.

Hava nagila

http://www.romanialibera.ro/actualitate/proiecte-locale/hava-nagila-are-radacini-romanesti-220982 Unul dintre cele mai cunoscute cântece din folclorul evreiesc are rădăcini în folclorul din Bucovina. Una dintre cele mai frumoase melodii ale folclorului evreiesc, Hava Nagila, are rădăcini româneşti. Melodia este inspirată de cântecele populare din Bucovina. Cântăreaţa de muzică populară din Cluj Luciana Căpuşan a decis să valorifice acest filon şi să realizeze o nouă variantă a melodiei, în care cântă deopotrivă versuri scrise în limba ebraică şi în limba română. Versurile variantei în limba română a melodiei Hava Nagila au fost realizate de scriitorul şi poetul Ioan Ciorca, cel care a şi remarcat faptul că acest cântec are rădăcini româneşti. „Am ascultat, cu ajutorul Internetului, foarte multe variante ale acestei melodii. Am constatat faptul că ea este cântată în diferite limbi şi mi s-a părut nedrept ca să nu existe şi o variantă în limba română, în condiţiile în care rădăcinile acestei melodii sunt în folclorul românesc", a spus Ioan Ciorca. Luciana Căpuşan a realizat şi un videoclip pentru această melodie. El va fi postat gratuit pe Internet, pentru ca toţi iubitorii folclorului să se bucure de această piesă care sintetizează influenţe româneşti şi evreieşti. Cântec de nuntă Hava Nagila este cântat îndeosebi la sărbătorile evreieşti. Cântecul este intonat la nunţile în stil tradiţional, dar şi la petrecerile de Bar Mitzvah. Cel mai probabil, actualul aranjament al cântecului datează de la finalul primului război mondial. Acesta îi este atribuit lui Abraham Zevi Idelsohn. El a compus acest cântec de bucurie şi pentru a celebra victoria Imperiului Britanic în Palestina, contra Imperiului Otoman, din anul 1918, dar şi Declaraţia Balfour, prin care lordul Balfour, şeful Guvernului britanic, recunoştea dreptul evreilor de a emigra în Palestina. Au luat cântecele cu ei Cel mai probabil, cântecul Hava Nagila s-a impus prima dată în rândul evreilor originari din Bucovina, care au emigrat în Palestina după ce a fost emisă Declaraţia Balfour. Apoi, melodia a ajuns să fie cunoscută în toate comunităţile din Israel, iar în anii '50 ea a devenit un adevărat „hit", cunoscut pe tot mapamondul. Din necunoaştere, unii îi atribuie acestui cântec rădăcini ucrainene. https://www.youtube.com/watch?v=27stqj1PNJ0

Misterul tăblițelor de plumb: Iisus s-a născut pe teritoriul Geției, România de astăzi

http://diasporatv.eu/misterul-tablitelor-de-plumb-iisus-s-nascut-pe-teritoriul-getiei-romania-de-astazi/ Arheologul american Marija Gimbutas în lucrarea Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, 1989 arăta: ,,În mileniul al Vll-lea, î. Hr. în Carpaţi, era o civilizaţie puternică, prima şi singură în Europa…o societate matriarhală, teocratică, pasnică, iubitoare şi creatoare de artă”. Această realitate a fost denaturată considerabil în ultimul secol pentru că din motive subiective, istoria românilor trebuia ascunsă sau modelată după bunul plac și interesele unora. Acesta a fost motivul principal, pentru care cele 74 de tăblițe de plumb au fost făcute pierdute și nimeni nu a scris mai nimic despre ele. În cultura română, despre aceste tăbliţe cu scriere getică nu s-a scris un cuvânt, fiind învăluite într-un mister absolut. Unele informaţii care nu pot fi dovedite cu probe, spun că după terminarea mănăstirii Sinaia în anul 1695 o parte dintre sihaştrii din munţi s-au retras aici aducând cu ei şi tăbliţele cu pricina. O altă variantă a apariţiei acestor obiecte este că în anul 1875 când se săpau temeliile palatului Peleş, s-a descoperit o mare comoară formată din aproximativ 240 sau 540 de tăbliţe de aur şi plumb cu o scriere asemănătoare cu a grecilor antici dar folosind şi litere latine precum şi alte semne specifice acestor tăbliţe şi figuri de geţi, oştiri, cetăţi, simboluri divine şi alte elemente care duceau la ideea clară că s-a descoperit o mare civilizaţie. Numai că şeful guvernului României de atunci, Lascăr Catargiu a dăruit-o regelui Carol 1 care a ordonat că tăbliţele de aur să fie topite după ce s-au făcut copii. Bănuind că valoarea lor este inestimabilă şi a distrus dovezi ale istoriei noastre, a donat copiile însoţite de o scrisoare unde-şi recunoaşte greşeala, mănăstirii Sinaia! În anul 1956 puterea comunistă a confiscat de la mănăstire atât tăbliţe de plumb cât şi toate documentele care făceau referire la ele şi totul a dispărut. În anul 2003, istoricul Alexandru Deac a comunicat la Congresul de dacologie ţinut la Bucureşti, că a descoperit în arhivele Comitetului Central al PCR scrisoarea lui Carol l către mănăstirea Sinaia. În prezent la această instituţie ar mai exista 5, 35 tăbliţe după unii sau 70 după alţii, dar fără documente de intrare şi fără a fi înregistrate în patrimoniul ei! Misterul unei civilizații impresionante Plăcuțele de plumb descriu o civilizație impozantă care a trăit pe teritoriul țării noastre cu multe secole înainte de nașterea lui Iisus. Ei îşi spuneau geţi sau rumuni pentru că aşa este scris pe tăbliţe nu daci cum i-au numit romanii. Îşi scriau identitatea de neam cu cuvintele rumun, riomion, ruomuon, rumuno, romuno sau falnici geţi şi nu daci, iar ţara lor o numeau sfânta Getia sau Gitia. Strămoşul lor ancestral era Moş Arimin os din care s-au tras ariminii/armânii şi rumânii. Conducerea neamului era asigurată de dage bălo (adunarea neamului străbun) care alegea un mato (ocrotitor, conducător, părinte) care deţinea funcţia cât timp era sănătos la trup şi la cap. Iisus s-a născut în Geția Religia lor era monoteistă având în frunte pe Sentu/Sîntu cu sensul de Creatorul, Dumnezeu iar ca simbol al sacrului era crucea cu braţele egale liberă sau înscrisă în cerc cum apare deasupra uşii la primele biserici creştine din Siria şi Palestina. Pământenii se năşteau din lumină vie a vieţii(lumina soarelui) dar toată existenţa lor trebuiau să se străduiască să facă numai fapte bune în folosul celor din jur că o probă de curăţenie pentru comuniunea cu adevărata viaţă veşnică(nemurirea) ce impunea condiţia de om. tablite de plumb 2 Misterul tăblițelor de plumb: Iisus s a născut pe teritoriul Geției, România de astăzi Sub un şopron cu o vită şezând, un copil mic ridică braţele către cer simbolizând bucuria vieţii ce s-a născut. La dreapta jos, mama primeşte un toiag şi un miel de la divinitate/marelui preot get care are pe cap costumaţia religioasă făcută din blană unui lup al cărui cap este pus pe capul lui. Deasupra şopronului este figura cunoscută a lui Iisus cu plete şi cu barbă scurtă ca semn al tinereţii, imagine preluată de hagiografia creştină. La stânga imaginii este un porumbel zburând reprezentând Sfântul Duh, doi măgăruşi(cum a intrat Iisus în Ierusalim) şi un profil de om. În partea stângă jos a şopronului se vede o persoană şezând pe un scaun iar în mână ţine un toiag. Scaunele sunt trei sugerând legenda celor trei magi. Geţii se considerau poporul ales de Creator iar ţara lor o numeau ţara sfântă(dio Geta). Creştinismul ortodox este în mare parte religia strămoşească. Iisus a fost get La începutul secolului VI î.e.n. s-au aşezat printre neamurile geţilor populaţii ale galilor/galaților care au îmbrăţişat religia crucii cu taina botezului cu pâine strămoşească şi vin. În anul 279 î.e.n. aceste relaţii s-au stricat rău iar conducătorul geţilor, Biseto l a pus sabia pe gali şi i-a alungat. Fiind opriţi şi la graniţa Macedoniei, au trecut Dardanelele şi au întemeiat în podişul Anatoliei un stat – Galația – care a existat n anul 25 î.e.n. când a fost cucerit de romani. tablite de plumb Misterul tăblițelor de plumb: Iisus s a născut pe teritoriul Geției, România de astăzi O parte din aceşti gali au coborât mai spre sud şi s-au stabilit în anul 275 î.e.n. într-o regiune pe care au numit-o Galileea. În secolul ll î.e.n. iudeii amintesc de secta esenienilor/esenilor având centrul de cult în Galileea şi care practicau o religie diferită de a iudeilor dar identică cu a geţilor. Începutul secolului I e.n. i-a găsit pe gali – esenieni într-o aprigă dispută religioasă cu clerul iudeu. Galii cheamă în ajutor mentorii din Carpaţi. Este trimis Ili împreună cu o ceată de geţi – tăbliţa 53 – pentru a înfrunta fanatismul religios iudeu. Răstignirea lui Ili, înfăşurarea trupului cu giulgiu şi transportarea lui până la ,,galii cei roşcaţi” din Galileea apoi drumul prin Siria Efes, Grecia şi Tracia până au ajuns în Sarmisetuzo sunt povestite pe 7 tăbliţe. Durerea a fost fără margini peste neamul geţilor. Articol extras din Tăblițele de plumb – Armin Olariu SURSA : http://www.efemeride.ro/misterul-tablitelor-de-plumb-iisus-s-a-nascut-pe-teritoriul-getiei-romania-de-astazi

Decalogul-parintelui-Savatie-Bastovoi

Decalogul Părintelui Savatie Baștovoi 1. Să nu uiţi că trebuie să mori Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă. 2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic. 3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată. 4. Să nu crezi răul De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună. 5. Să nu te crezi pierdut Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”. 6. Să nu te crezi sfânt Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea. 7. Să nu te pui chezaş De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem. 8. Să nu te răzbuni de două ori Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi. 9. Să nu învingi cu orice preţ Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”. 10. Să nu râzi de ruşinea nimănui Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea. Text: Savatie Baștovoi Foto: Pavel Brighidin Concept: Ana Popenco Decalogul a apărut în revista moldovenească VIP Magazin (februarie 2013, nr. 104-105). Sursa: http://www.vipmagazin.md/tema/Decalogul_lui_Savatie_Bastovoi/ via http://laurentiudumitru.ro/blog/2013/03/15/decalogul-parintelui-savatie-bastovo

Ce reprezintă mărţişorul? Care sunt originile acestui simbol al primăverii, speranţei şi norocului?

http://www.descopera.ro/dnews/12167828-ce-reprezinta-martisorul-care-sunt-originile-acestui-simbol-al-primaverii-sperantei-si-norocului Mărţişorul, un mic obiect prins într-un şnur alb cu roşu, este oferit persoanelor apropiate, pe 1 Martie, ca vestitor al sosirii primăverii, primind însă, în ultimii ani, semnificaţii diverse, de la podoabă aducătoare de noroc la simbol al renaşterii naturii. În general, femeile şi fetele primesc mărţişoare şi le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii. În Moldova însă, obiceiul este ca fetele să dăruiască mărţişoare băieţilor. Împreună cu mărţişorul se oferă adesea şi flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul. Arheologii au descoperit obiecte cu o vechime de mii de ani care pot fi considerate mărţişoare. Ele au forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă, pentru a fi purtate la gât. Cele două culori sunt deschise interpretărilor: roşul poate semnifica vitalitatea femeii, iar albul - înţelepciunea bărbatului. Astfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii. Semnificaţia firelor alb şi roşu ce se împletesc într-un şnur de care este prins un mic obiect este relevată şi de unele legende. Astfel se spune că Soarele ar fi coborât pe pământ în chip de fată frumoasă şi ar fi fost ţinut prizonier de un zmeu. Pentru a-l elibera, un voinic s-a luptat cu zmeul vărsându-şi sângele în zăpadă. Soarele a urcat din nou pe cer şi, în locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei - vestitori ai primăverii. Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Iarna a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea şi ghiocelul a îngheţat, însă Primăvara a dat la o parte zăpada, rănindu-se la un deget din cauza mărăcinilor.O picătură de sânge fierbinte a căzut pe floare făcând-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului fac trimitere la sângele roşu pe zăpada albă. Se spune că, în vechime, mărţişorul era confecţionat din două fire răsucite de lână colorată - albă şi neagră sau albă şi albastră - şi era dăruit în prima zi din luna martie. Obiceiul mărţişorului este de fapt o secvenţă dintr-un scenariu ritual de înnoire a timpului - primăvara, la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei. Unele tradiţii spun că firul mărţişorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia, în timp ce urca turma la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia torcea firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. De aceea, mărţişorul este numit de etnologul Ion Ghinoiu "funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului, adunate într-un şnur bicolor". Originile sărbătorii mărţişorului nu sunt cunoscute exact, dar se consideră că ea a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Această dualitate este remarcată în culorile mărţişorului, albul însemnând pace, iar roşul - război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea. Răspândit în toate zonele ţării, mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu, iar folcloristul Simion Florea Marian relatează în cartea "Sărbătorile la români" că în Moldova, Muntenia, Dobrogea şi unele părţi ale Bucovinei exista obiceiul ca părinţii să lege, la 1 martie, copiilor lor o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână. Moneda, legată cu un şnur roşu, un găitan din două fire răsucite din mătase roşie sau albă sau mai multe fire de argint şi aur se numeşte mărţişor, mărţiguş sau marţ. Mărţişorul era pus la mâinile sau la gâtul copiilor pentru a le purta noroc în cursul anului, pentru a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii. În unele zone, copiii purtau mărţişorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânăr. Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. În alte cazuri, mărţişorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor, copilul urmând să fie alb şi curat ca florile acestor arbuşti. Folcloristul Simion Florea Marian scrie că mărţişorul serveşte celor care îl poartă "ca un fel de amuletă", dar cine doreşte ca acesta să aibă efectul dorit "trebuie să-l poarte cu demnitate". În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României şi Moldovei, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare. În Transilvania, mărţişoarele se atârnă de uşi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se vor speria duhurile rele. Mărţişorul este o tradiţie în România, Republica Moldova şi teritoriile învecinate locuite de români sau aromâni. Obiceiuri similare sunt întâlnite în Bulgaria, Albania, Macedonia. Sursa: Mediafax

A fi om şi printre neoameni

http://ortodox.md/articole/a-fi-om-si-printre-neoameni/ Unde sântem acum şi ce fel de oameni sântem? Cât ne-am depărtat de rădăcinile Creştinismului? De bună seamă, două mii de ani este o perioadă lungă dar, după cuvântul lui Hristos, cu cât ne vom apropia mai mult de sfârşitul lumii – şi ne apropiem pe zi ce trece – tot mai greu va fi pentru Creştini. Domnul zice: «Veţi auzi războaie şi veşti de războaie, pământul se va cutremura, va fi foamete şi ciumă şi pentru înmulţirea fărădelegii va răci dragostea multora, şi atunci se vor sminti mulţi, şi se vor vinde unul pe altul, şi se vor urî unul pe altul, iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.» /Matei 24, 6-13/ Nu era uşor a fi Creştin în primele veacuri. Închipuiţi-vă acele vremuri de idolatrie GrecoRomană… Zeii lor erau pe Olimp. Acolo beau amvrozie şi petreceau, se luptau între ei, răpeau femeile unii altora şi altele asemenea. Şi acum, imaginaţi-vă că Dumnezeu vine să pătimească tocmai într-o astfel de lume. Nu găseşte alt loc unde să se nască, nici în palat, nici în casă, ci într’o peşteră. Şi toată viaţa sa pământească este prigonit şi, la sfârşit, răstignit. Şi încă pe Cruce se ruga: «Părinte, iartăle lor, că nu ştiu ce fac!» /Luca 23, 34/ Gândul că Dumnezeu vine să pătimească era pentru Grecii învăţaţi nebunie, iar pentru Evrei, care credeau într-Unul Dumnezeu, era sminteală. Nici azi nu e uşor să fii Creştin. În «Mizerabilii» lui Victor Hugo, un robespierrist îi zice Cardinalului Bienvenu: «Al vostru «iubiţi-vă unii pe alţii» e-o nebunie!» Cardinalul i-a răspuns: «Bine, dacă asta e nebunie, atunci sufletul trebuie să se ascundă în ea precum perla într’o scoică!» Aşa şi noi trebuie să lăsăm nebunia să ne fie cochilie, dar înăuntru să se afle perla, Adevărul. Sau acea pildă a lui Hristos despre omul care găseşte o comoară ascunsă într’o ţarină. Se duce acasă şi vinde tot ce are ca să cumpăre acea ţarină. În ochii familiei şi-ai prietenilor a văzut că-l priveau ca peun nebun. Dar el ştia ceva ce ei nu ştiau, că acea comoară preţuieşte nemăsurat mai mult decât tot ce avusese până atunci. Tot astfel, cei care astăzi nu cred sânt cei care încă n-au găsit comoara ascunsă în ţarină. Pentru ei, propovăduirea Crucii e nebunie. Dar pentru noi, Crucea e puterea lui Dumnezeu cea mântuitoare. Şi astăzi multora le e greu să înţeleagă că Dumnezeu ne-a iubit atât încât L-a trimis pe Fiul său cel Unul-Născut să pătimească şi să moară pentru mântuirea noastră. În cuvintele lui Hristos pe care le-aţi pomenit la început parcă am recunoaşte vremurile pe care le trăim… În ce măsură situaţia în care ne aflăm este „rodul” modului de viaţă trăit de această lume? Pentru noi, Creştinii, pricina morţii şi a tuturor nenorocirilor a fost dintotdeauna păcatul. Noi sântem zidiţi pentru a fi nemuritori şi, se înţelege, sântem zidiţi din dragoste. Să avem şi noi, dară, dragoste faţă de vrăjmaşi! Dar noi n-o avem nici faţă de apropiaţii noştri. Ştiţi şi singuri în ce stare se află familia, societatea… Omul, pe lângă raţiune, mai este dăruit şi cu inimă, şi cu sentimente, şi cu voinţă ca putere care poate să înfăptuiască ceea ce raţiunea şi inima găsesc de cuviinţă. Pe lângă acestea, mai este dăruit şi cu libertate, în virtutea căreia omul poate face voia lui Dumnezeu, dar I se poate şi împotrivi. Cum zice filosoful nostru, Boja Knejevici: «Omul e o fiinţă care poate fi atât de bună încât să-L bucure pe Dumnezeu, dar poate fi şi atât de rea încât să-l ruşineze pe diavol.» Vedeţi ce mare diferenţă! Unde ne vom afla ţine doar de noi. De bună seamă, aceşti cincizeci de ani de mare atheism şi de folosire a tuturor mijloacelor pentru promovarea materialismului au contribuit mult la starea noastră actuală de robie. Dar, până la urmă, omul poate să rămână Om şi printre neoameni. Poate să rămână oaie a lui Hristos şi printre lupi, dar la fel de bine poate să fie şi neom printre oameni. Cu cât împrejurările sânt mai grele şi omul rămâne Om, cu atât mai mare este el în faţa lui Dumnezeu şi-n faţa înaintaşilor şi-a oamenilor de bună-credinţă. Iată o pildă: pe lângă Domnul Hristos au stat doisprezece din cei mai apropiaţi ucenici, Apostolii Săi, dar Iuda a rămas Iuda, trădător. Şi el a văzut cu ochii săi viaţa, faptele şi minunile Domnului, a auzit şi cuvintele din gura Sa, cuvinte pe care noi acum putem doar să le citim! Pe atunci, un număr mare de oameni, Evrei, aşteptau venirea Mântuitorului – dar îl aşteptau ca împărat al lumii acesteia, care să nimicească împărăţia Romei şi să ridice o nouă împărăţie în care Evreii să fie poporul conducător. Iar El vine şi le propovăduieşte că va muri pe Cruce! De neînţeles! Şi Apostolii erau din poporul Evreiesc, ca şi Născătoarea de Dumnezeu. Este adevărat, Hristos nu este Evreu în sensul paternităţii care dă apartenenţa la un popor. Adam nu este nici Evreu, nici Sârb. El este părintele tuturor. Toţi Apostolii sânt din poporul Evreiesc, ca şi primii Creştini, cu toate acestea majoritatea Evreilor au rămas în afara Bisericii, deoarece n-au crezut că Hristos este adevăratul Mântuitor. Cu cât vom înainta în timp, cu atât va fi din ce în ce mai greu. Hristos a ştiut cum vor fi vremurile şi ne-a înştiinţat din timp, ca să ne pregătim şi să nu ne ducem şi noi după cei mulţi care merg spre prăpastie. Al nostru este a ne strădui să fim cu adevărat Oameni, pregătiţi să rămânem oile lui Hristos şi printre lupi. Dumnezeu ne trimite lupii ca să-i iubim şi pe ei, pentru ca şi ei, văzând viaţa şi credinţa noastră, săşi dorească să ajungă oi ale lui Hristos. Dar, în orice caz, cel mai important e ca noi să nu ajungem lupi. Acest gând ne va ţine şi trupeşte, şi sufleteşte. Iar dacă va trebui să pierim, să pierim ca Oameni. Extras din Să fim Oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei, Ed. Predania, București 2011, p.135-138 Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/a-fi-om-si-printre-neoameni/ Moldova Ortodoxă

Sfîntul Vasile

http://www.moldovenii.md/md/section/486#.UtPSBxEKThM.facebook

Sfîntul Vasile La 14 ianuarie creştinii ortodocşi marchează sărbătoarea Sf. Vasile cel Mare. Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare este unul dintre cei mai importanţi părinţi ai bisericii ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini. Sf. Vasile s-a născut în Pont în jurul anului 329. Sf. Vasile a studiat la Cezarea, la Constantinopol şi Atena, remarcîndu-se încă de tînăr prin profunde cunoştinţe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină şi retorică. La Atena a legat o strînsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligenţa şi spiritul său profund. Sub influenţa sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecţiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina şi Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înfiinţează o mănăstire. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieţii monahale sistematice şi de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental. În 370 Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii. În această înaltă funcţie, el era totodată Mitropolit al Cappadociei şi Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzîndu-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee şi pînă la Eufrat. El a depus un enorm efort la organizarea bisericii şi a luptat pentru drepturile clerului, totodată punînd un mare accent pe temeinica pregătire canonică şi spirituală a preoţilor. Scrierile sale au o mare importanţă teologică şi au fost traduse pe tot globul. Printre acestea se remarcă Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie şi 366 de epistole, Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Molitfele Sfîntului Vasile cel Mare. Sf. Vasile a murit în prima zi a anului 379 şi în curînd a fost canonizar. Sf.Vasile este serbat de Biserica ortodoxă pe data de 14 ianuarie. Conform tradiţiei, în ajun de Sf.Vasile cetele de urători, mascaţi în Capra sau Pluguşorul, pornesc pe la casele oamenilor cu uratul. De sărbătoare se pregătesc mîncărurile din carne de porc, sarmalele sau vinul roşu, se coc prăjituri de casă şi învîrtită cu nuci, gem sau brînză. Gospodinele se pregătesc din timp să întîmpine urătorii cu tot ce au mai bun, dulciuri, mere şi nu în ultimul rînd, bani. Se spune că dacă stăpînul casei primeşte urători, anul care vine va fi unul cu spor, iar casa îi va fi păzită de cele rele. În dimineaţa de 14 ianuarie, copii merg cu Semănatul sau Sorcova, aruncînd cu boabe de grîu, grăunţe de păpuşoi, ovăz şi binecuvînteză familia. Seminţele care cad în ogradă sau locuinţă simbolizează credinţa într-un an mai prosper şi o roadă bogată.