Ce reprezintă mărţişorul? Care sunt originile acestui simbol al primăverii, speranţei şi norocului?

http://www.descopera.ro/dnews/12167828-ce-reprezinta-martisorul-care-sunt-originile-acestui-simbol-al-primaverii-sperantei-si-norocului Mărţişorul, un mic obiect prins într-un şnur alb cu roşu, este oferit persoanelor apropiate, pe 1 Martie, ca vestitor al sosirii primăverii, primind însă, în ultimii ani, semnificaţii diverse, de la podoabă aducătoare de noroc la simbol al renaşterii naturii. În general, femeile şi fetele primesc mărţişoare şi le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii. În Moldova însă, obiceiul este ca fetele să dăruiască mărţişoare băieţilor. Împreună cu mărţişorul se oferă adesea şi flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul. Arheologii au descoperit obiecte cu o vechime de mii de ani care pot fi considerate mărţişoare. Ele au forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă, pentru a fi purtate la gât. Cele două culori sunt deschise interpretărilor: roşul poate semnifica vitalitatea femeii, iar albul - înţelepciunea bărbatului. Astfel, şnurul mărţişorului exprimă împletirea inseparabilă a celor două principii. Semnificaţia firelor alb şi roşu ce se împletesc într-un şnur de care este prins un mic obiect este relevată şi de unele legende. Astfel se spune că Soarele ar fi coborât pe pământ în chip de fată frumoasă şi ar fi fost ţinut prizonier de un zmeu. Pentru a-l elibera, un voinic s-a luptat cu zmeul vărsându-şi sângele în zăpadă. Soarele a urcat din nou pe cer şi, în locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei - vestitori ai primăverii. Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Iarna a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea şi ghiocelul a îngheţat, însă Primăvara a dat la o parte zăpada, rănindu-se la un deget din cauza mărăcinilor.O picătură de sânge fierbinte a căzut pe floare făcând-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului fac trimitere la sângele roşu pe zăpada albă. Se spune că, în vechime, mărţişorul era confecţionat din două fire răsucite de lână colorată - albă şi neagră sau albă şi albastră - şi era dăruit în prima zi din luna martie. Obiceiul mărţişorului este de fapt o secvenţă dintr-un scenariu ritual de înnoire a timpului - primăvara, la moartea şi renaşterea simbolică a Dochiei. Unele tradiţii spun că firul mărţişorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia, în timp ce urca turma la munte. Asemănător Ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia torcea firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic. De aceea, mărţişorul este numit de etnologul Ion Ghinoiu "funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului, adunate într-un şnur bicolor". Originile sărbătorii mărţişorului nu sunt cunoscute exact, dar se consideră că ea a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Această dualitate este remarcată în culorile mărţişorului, albul însemnând pace, iar roşul - război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea. Răspândit în toate zonele ţării, mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu, iar folcloristul Simion Florea Marian relatează în cartea "Sărbătorile la români" că în Moldova, Muntenia, Dobrogea şi unele părţi ale Bucovinei exista obiceiul ca părinţii să lege, la 1 martie, copiilor lor o monedă de argint sau de aur la gât sau la mână. Moneda, legată cu un şnur roşu, un găitan din două fire răsucite din mătase roşie sau albă sau mai multe fire de argint şi aur se numeşte mărţişor, mărţiguş sau marţ. Mărţişorul era pus la mâinile sau la gâtul copiilor pentru a le purta noroc în cursul anului, pentru a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii. În unele zone, copiii purtau mărţişorul 12 zile la gât, iar apoi îl legau de ramura unui pom tânăr. Dacă în acel an pomului îi mergea bine însemna că şi copilului îi va merge bine în viaţă. În alte cazuri, mărţişorul era pus pe ramurile de porumbar sau păducel în momentul înfloririi lor, copilul urmând să fie alb şi curat ca florile acestor arbuşti. Folcloristul Simion Florea Marian scrie că mărţişorul serveşte celor care îl poartă "ca un fel de amuletă", dar cine doreşte ca acesta să aibă efectul dorit "trebuie să-l poarte cu demnitate". În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României şi Moldovei, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare. În Transilvania, mărţişoarele se atârnă de uşi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se vor speria duhurile rele. Mărţişorul este o tradiţie în România, Republica Moldova şi teritoriile învecinate locuite de români sau aromâni. Obiceiuri similare sunt întâlnite în Bulgaria, Albania, Macedonia. Sursa: Mediafax

A fi om şi printre neoameni

http://ortodox.md/articole/a-fi-om-si-printre-neoameni/ Unde sântem acum şi ce fel de oameni sântem? Cât ne-am depărtat de rădăcinile Creştinismului? De bună seamă, două mii de ani este o perioadă lungă dar, după cuvântul lui Hristos, cu cât ne vom apropia mai mult de sfârşitul lumii – şi ne apropiem pe zi ce trece – tot mai greu va fi pentru Creştini. Domnul zice: «Veţi auzi războaie şi veşti de războaie, pământul se va cutremura, va fi foamete şi ciumă şi pentru înmulţirea fărădelegii va răci dragostea multora, şi atunci se vor sminti mulţi, şi se vor vinde unul pe altul, şi se vor urî unul pe altul, iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.» /Matei 24, 6-13/ Nu era uşor a fi Creştin în primele veacuri. Închipuiţi-vă acele vremuri de idolatrie GrecoRomană… Zeii lor erau pe Olimp. Acolo beau amvrozie şi petreceau, se luptau între ei, răpeau femeile unii altora şi altele asemenea. Şi acum, imaginaţi-vă că Dumnezeu vine să pătimească tocmai într-o astfel de lume. Nu găseşte alt loc unde să se nască, nici în palat, nici în casă, ci într’o peşteră. Şi toată viaţa sa pământească este prigonit şi, la sfârşit, răstignit. Şi încă pe Cruce se ruga: «Părinte, iartăle lor, că nu ştiu ce fac!» /Luca 23, 34/ Gândul că Dumnezeu vine să pătimească era pentru Grecii învăţaţi nebunie, iar pentru Evrei, care credeau într-Unul Dumnezeu, era sminteală. Nici azi nu e uşor să fii Creştin. În «Mizerabilii» lui Victor Hugo, un robespierrist îi zice Cardinalului Bienvenu: «Al vostru «iubiţi-vă unii pe alţii» e-o nebunie!» Cardinalul i-a răspuns: «Bine, dacă asta e nebunie, atunci sufletul trebuie să se ascundă în ea precum perla într’o scoică!» Aşa şi noi trebuie să lăsăm nebunia să ne fie cochilie, dar înăuntru să se afle perla, Adevărul. Sau acea pildă a lui Hristos despre omul care găseşte o comoară ascunsă într’o ţarină. Se duce acasă şi vinde tot ce are ca să cumpăre acea ţarină. În ochii familiei şi-ai prietenilor a văzut că-l priveau ca peun nebun. Dar el ştia ceva ce ei nu ştiau, că acea comoară preţuieşte nemăsurat mai mult decât tot ce avusese până atunci. Tot astfel, cei care astăzi nu cred sânt cei care încă n-au găsit comoara ascunsă în ţarină. Pentru ei, propovăduirea Crucii e nebunie. Dar pentru noi, Crucea e puterea lui Dumnezeu cea mântuitoare. Şi astăzi multora le e greu să înţeleagă că Dumnezeu ne-a iubit atât încât L-a trimis pe Fiul său cel Unul-Născut să pătimească şi să moară pentru mântuirea noastră. În cuvintele lui Hristos pe care le-aţi pomenit la început parcă am recunoaşte vremurile pe care le trăim… În ce măsură situaţia în care ne aflăm este „rodul” modului de viaţă trăit de această lume? Pentru noi, Creştinii, pricina morţii şi a tuturor nenorocirilor a fost dintotdeauna păcatul. Noi sântem zidiţi pentru a fi nemuritori şi, se înţelege, sântem zidiţi din dragoste. Să avem şi noi, dară, dragoste faţă de vrăjmaşi! Dar noi n-o avem nici faţă de apropiaţii noştri. Ştiţi şi singuri în ce stare se află familia, societatea… Omul, pe lângă raţiune, mai este dăruit şi cu inimă, şi cu sentimente, şi cu voinţă ca putere care poate să înfăptuiască ceea ce raţiunea şi inima găsesc de cuviinţă. Pe lângă acestea, mai este dăruit şi cu libertate, în virtutea căreia omul poate face voia lui Dumnezeu, dar I se poate şi împotrivi. Cum zice filosoful nostru, Boja Knejevici: «Omul e o fiinţă care poate fi atât de bună încât să-L bucure pe Dumnezeu, dar poate fi şi atât de rea încât să-l ruşineze pe diavol.» Vedeţi ce mare diferenţă! Unde ne vom afla ţine doar de noi. De bună seamă, aceşti cincizeci de ani de mare atheism şi de folosire a tuturor mijloacelor pentru promovarea materialismului au contribuit mult la starea noastră actuală de robie. Dar, până la urmă, omul poate să rămână Om şi printre neoameni. Poate să rămână oaie a lui Hristos şi printre lupi, dar la fel de bine poate să fie şi neom printre oameni. Cu cât împrejurările sânt mai grele şi omul rămâne Om, cu atât mai mare este el în faţa lui Dumnezeu şi-n faţa înaintaşilor şi-a oamenilor de bună-credinţă. Iată o pildă: pe lângă Domnul Hristos au stat doisprezece din cei mai apropiaţi ucenici, Apostolii Săi, dar Iuda a rămas Iuda, trădător. Şi el a văzut cu ochii săi viaţa, faptele şi minunile Domnului, a auzit şi cuvintele din gura Sa, cuvinte pe care noi acum putem doar să le citim! Pe atunci, un număr mare de oameni, Evrei, aşteptau venirea Mântuitorului – dar îl aşteptau ca împărat al lumii acesteia, care să nimicească împărăţia Romei şi să ridice o nouă împărăţie în care Evreii să fie poporul conducător. Iar El vine şi le propovăduieşte că va muri pe Cruce! De neînţeles! Şi Apostolii erau din poporul Evreiesc, ca şi Născătoarea de Dumnezeu. Este adevărat, Hristos nu este Evreu în sensul paternităţii care dă apartenenţa la un popor. Adam nu este nici Evreu, nici Sârb. El este părintele tuturor. Toţi Apostolii sânt din poporul Evreiesc, ca şi primii Creştini, cu toate acestea majoritatea Evreilor au rămas în afara Bisericii, deoarece n-au crezut că Hristos este adevăratul Mântuitor. Cu cât vom înainta în timp, cu atât va fi din ce în ce mai greu. Hristos a ştiut cum vor fi vremurile şi ne-a înştiinţat din timp, ca să ne pregătim şi să nu ne ducem şi noi după cei mulţi care merg spre prăpastie. Al nostru este a ne strădui să fim cu adevărat Oameni, pregătiţi să rămânem oile lui Hristos şi printre lupi. Dumnezeu ne trimite lupii ca să-i iubim şi pe ei, pentru ca şi ei, văzând viaţa şi credinţa noastră, săşi dorească să ajungă oi ale lui Hristos. Dar, în orice caz, cel mai important e ca noi să nu ajungem lupi. Acest gând ne va ţine şi trupeşte, şi sufleteşte. Iar dacă va trebui să pierim, să pierim ca Oameni. Extras din Să fim Oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei, Ed. Predania, București 2011, p.135-138 Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/a-fi-om-si-printre-neoameni/ Moldova Ortodoxă

Sfîntul Vasile

http://www.moldovenii.md/md/section/486#.UtPSBxEKThM.facebook

Sfîntul Vasile La 14 ianuarie creştinii ortodocşi marchează sărbătoarea Sf. Vasile cel Mare. Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare este unul dintre cei mai importanţi părinţi ai bisericii ortodoxe şi unul dintre cei mai mari teologi creştini. Sf. Vasile s-a născut în Pont în jurul anului 329. Sf. Vasile a studiat la Cezarea, la Constantinopol şi Atena, remarcîndu-se încă de tînăr prin profunde cunoştinţe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină şi retorică. La Atena a legat o strînsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligenţa şi spiritul său profund. Sub influenţa sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecţiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina şi Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înfiinţează o mănăstire. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieţii monahale sistematice şi de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental. În 370 Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii. În această înaltă funcţie, el era totodată Mitropolit al Cappadociei şi Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzîndu-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee şi pînă la Eufrat. El a depus un enorm efort la organizarea bisericii şi a luptat pentru drepturile clerului, totodată punînd un mare accent pe temeinica pregătire canonică şi spirituală a preoţilor. Scrierile sale au o mare importanţă teologică şi au fost traduse pe tot globul. Printre acestea se remarcă Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie şi 366 de epistole, Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Molitfele Sfîntului Vasile cel Mare. Sf. Vasile a murit în prima zi a anului 379 şi în curînd a fost canonizar. Sf.Vasile este serbat de Biserica ortodoxă pe data de 14 ianuarie. Conform tradiţiei, în ajun de Sf.Vasile cetele de urători, mascaţi în Capra sau Pluguşorul, pornesc pe la casele oamenilor cu uratul. De sărbătoare se pregătesc mîncărurile din carne de porc, sarmalele sau vinul roşu, se coc prăjituri de casă şi învîrtită cu nuci, gem sau brînză. Gospodinele se pregătesc din timp să întîmpine urătorii cu tot ce au mai bun, dulciuri, mere şi nu în ultimul rînd, bani. Se spune că dacă stăpînul casei primeşte urători, anul care vine va fi unul cu spor, iar casa îi va fi păzită de cele rele. În dimineaţa de 14 ianuarie, copii merg cu Semănatul sau Sorcova, aruncînd cu boabe de grîu, grăunţe de păpuşoi, ovăz şi binecuvînteză familia. Seminţele care cad în ogradă sau locuinţă simbolizează credinţa într-un an mai prosper şi o roadă bogată.

DISCURSUL ȚINUT ÎN SENATUL ROMÂNIEI LA DATA DE 18 NOIEMBRIE 1923 DE CĂTRE FOSTUL EPISCOP AL ORADIEI, ROMAN CIOROGARIU: “A intrat frica în noi ? Nu mai cutezăm să vorbim despre naționalism?”

http://gandeste.org/general/discursul-%C8%9Binut-in-senatul-romaniei-la-data-de-18-noiembrie-1923-de-catre-fostul-episcop-al-oradiei-roman-ciorogariu-a-intrat-frica-in-noi-nu-mai-cutezam-sa-vorbim-despre-na%C8%9Bionalism/35246

Domnilor senatori, (…) S-a facut o atmosfera in strainatate , o atmosfera dusmanoasa Romaniei. Greseala cea initiala este ca atunci, cand am inceput sa ne cladim Romania Noua, Am uitat sa ne facem un program de stat, un program bisericesc, un program cultural, un program economic, un program care sa cuprinda intreaga viata de stat si intreaga viata sociala. Insufletirea cea mare, in generozitatea aceea de a da tuturor toate drepturile, noi am uitat ca inainte trebuie sa ne facem acest program care program si-l face fiecare tara, pentru ca mai inainte de toate trebuie sa avem in vedere tara si pe urma pe particulari. Trebuie sa ne facem acest program care sa domineze fara considerente la schimbarile de guvern, programul Statului Roman, care sta peste programele de partid. Trebuia sa se faca un astfel de program, pe baza caruia sa stea fiecare guvern care se succedeaza si daca am avea acest program facut, atunci este indiferent ca schimbarea de guverne, caci fiecare guvern vine si continua mai departe programul national stabilit odata pentru toti si pentru totdeauna. Inchei cu dorinta ca acum cand se pun in discutiune legile, cari au sa normeze noua viata politica, sa se puna pe baze nationale. A intrat frica in noi ? Nu mai cutezam sa vorbim despre nationalism ? D-lor senatori, cand viu eu si zic ca ideea nationala trebuie sa strabata ca o suflare Dumnezeiasca toate institutiile noastre, nu inteleg prin aceasta sovinismul, caci aceasta e o degenerare a nationalismului, ci sub ideia nationala inteleg constiinta nationala, care este generoasa, dreapta, care stimeaza pe om, care stimeaza libertatea fiecaruia, ori de ce limba si lege ar fi. De aceasta idee nationala nu are sa-i fie frica nimanui, pentru ca in aceasta idee nationala este generozitate, dreptate pentru toti si se cuprinde si ideea, ca tara romaneasca romanii au sustinut-o de mii de ani, romanii au facut-o, nu pentru altii, decat pentru a ramane a romanilor (aplauze prelungite). Aceasta este ideea nationala si aici, d-lor, este conflictul cel mare intre noi si internationali. D-lor, eu nu sunt sovinist, nu urasc pe nimeni pe fata pamantului, dar imi iubesc neamul meu si tara mea si iubesc si pe acei cari sunt concetatenii mei. Strabunii nostri romani cu ce au cucerit lumea ? Cine a ajuns in Roma s-a sfiit oare sa invete limba latina? Nu. Cand vom sustine si noi aceasta idee nationala nepangarita de uriciuni, atunci si la noi se va simti fiecare fericit sa se numeasca civis romanus, intr-o Romania a Romanilor. Sursa: Țara Iancului

Despre mituri

Condiţia umană este caracterizată în cotidian Pentru ca omul să poată trece de la limitat la universal periodic, se readresează miturilor pe care le-a creat în zorii gândirii sale deductive şi le-a transmis din etapă în etapă cu cele mai diferite mijloace ale instrumentului epic; şi, ori de câte ori îşi compun alte mituri sau le neagă pe cele rememorate, oamenii îşi redefinesc poziţia spirituală faţă de mitologie. Dar ce este mitologia? De unde provine mitologia şi la ce ne ajută miturile, cu adevărat ? Despre mit se poate afirma că este una dintre cele mai vechi stări culturale ale minţii omeneşti (dacă nu chiar cea mai veche), care se hrăneşte cu aproape toate formele ulterioare în modurile cele mai diferite, mitul a intrat demult în circulaţia largă a culturii scrise; de aici şi nemăsurata fluctuaţie a încercărilor de a-l defini, adesea influenţate inexact de etimologia greacă a cuvântului (noos -poveste), deşi termenul folosit de toată lumea nu a rămas nicidecum acolo. Miturile le numim poveşti, basme şi se adresează sufletului nostru, acelei părţi care foloseşte metafora pentru a se ancora în anumite realităţi arhetipale. Mitul este o naraţiune tradiţională complexă, născându-se în unghiul de incidenţă între planul cosmic şi planul uman, conţinutul specific al căreia, emanat în forme sacralizate fie de o societate primitivă, fie de un grup social întârziat cultural sau regresat prin alienare, construieşte imaginar explicarea concretă a feno¬menelor şi evenimentelor enigmatice cu caracter fie spaţial, fie temporal, ce s-au petrecut în existenţa psihofizică a omului, în natura ambiantă şi în universul vizibil ori nevăzut,în legătură cu destinul condiţiei cosmice şi umane, dar cărora omul le atribuie obârşii supranaturale de obicei din vremea creaţiei primordiale Şi, ca atare, le consideră sacre şi revelate strămoşilor arhetipali ai omenirii, de fiinţe supraumane în clipele de graţie ale începuturilor.- KERNBACH VICTOR, MITURILE ESENŢIALE, ANTOLOGIE DE TEXTE MITOLOGICE, cu o introducere în mitologia generală, comentarii critice şi note istorice, Editura Univers Enciclopedic 1996, Bucureşti Noţiunea de mit a fost atât de nestatornică în judecata mileniilor încât între înţelesul de basm şi acela de filosofie a universului s-au emis nu mai puţin decât cinci sute de foarte diverse definiţii, din care n-au lipsit nici construcţiile logice, nici încheierile fanteziste. Pentru unii exegeţi, mitul era invenţie epică sau alegorie, sau pur şi simplu literatură (mitul, nu mitografia!), pentru alţii nu era decât transmiterea memorială a faptelor protoistorice aşa cum s-au condensat empiric în conştiinţa primordială; iar dacă unii priveau în mit elaborarea simbo¬lică a unei morale, alţii — mărginindu-se la cercetarea unei singure mitologii, şi încă a uneia dintre cele mai puţin caracteristice (în speţă cea greacă) — nu vedeau decât dezlănţuirea eului amoral în forme alegorice, aceştia precedându-i pe psihanalişti. 1. mitul este forma exprimată a revelaţiei divine, 2. mitul este născocirea operată de teologi întru menţinerea ordinii ecleziastice printre credincioşi. Mitul nu a izbutit să dobândească o definiţie cuprinzătoare: pe de o parte fenomenul însuşi este neobişnuit de complex, pe de altă parte fiecare exeget abordează problema numai din unghi strict profesional, ceea ce, inevitabil , limitează şi câmpul de observaţie şi exerciţiul raţionamentului. De-a lungul istoriei, cercetările mitologice au dobândit un caracter cu adevărat ştiinţific, şi au apărut contribuţii de o deosebită valoare; căci, dacă pentru Euhemcros (sec. III î.H.) zeii nu sunt decât monarhii şi eroii defuncţi divinizaţi jde urmaşi, iar pentru Carl Gustav Jung (sec. XX) mitologia e o expresie a „inconştientului colectiv". Referindu-ne la Jung putem afirma că Inconşticntu! colectiv comunică cu conştientul prin intermediul arhetipurilor care exprimă, prin cuvintele lui Jung „Dispoziţia înnăscută de a produce imaginile" şi care pe deasupra „reprezintă viaţa şi esenţa psihicului nonindividual". Aşadar, arhetipurile simbolizează experienţe primordiale universale, scheme eterne ale cxperinţei umane exprimate în imagini simbolice colective (mituri, religii, poveşti populare etc), în opere de artă şi scrieri, inclusiv viaţa şi moartea, şi forţe psihice ca emoţiile şi valorile morale care ne sunt comune tuturor. Acestea pot fi găsite în mituri şi basme ca exemple de comportament uman, însă sunt moştenite în inconştientul colectiv ca reprezentări ale eului instinctual şi primitiv. Printre cele mai importante arhetipuri ale lui Jung sunt pornirile reprezentând partea masculină a psihicului; sufletul simbolizează feminitatea, figura mamei care ne-a îngrijit; figura autoritară a tatălui, pungaşul, acea parte din noi care ne sabotează eforturile proprii; şi umbra – partea noastră primară, animalică. Somnul este tărâmul inconştientului care comunică cu conştientul prin intermediul simbolurilor arhetipale transformate în vise. La trezire, mesajele onirice pot fi apoi interpretate şi aplicate, ajutând astfel conştientul să se apropie de armonizarea complexelor conflictuale care sunt înnăscute în minţile noastre cu ţelul individualizării sinelui real. După prezentarea lui Jung, arhetipurile sunt deci instrumente cruciale în influenţarea caracterului, individualităţii, pentru ca acestea să „acţioneze ca transformator". Jung era atent la prezenţa arhetipurilor universale atât în studiul său de alchimie, cât şi în desenele spontane ale pacienţilor săi; multe dintre ele au demonstrat asemănări izbitoare cu anumite simboluri vechi, mistice sau religioase despre care pacienţii săi nu aveau cunoştinţe anterioare. Întradevăr, Jung însuşi a experimentat această forţă inconştientă când a simţit o nevoie inexplicabilă de a crea desene geometrice, abstracte, care aveau la bază un cerc, adesea împărţit în patru părţi. Jung a interpretat aceste reprezentări circulare ca fiind simboluri arhetipale ale structurii sinelui integrat, idealizat, dar acest fapt s-a întâmplat doar mai târziu, după ce a învăţat că astfel de imagini existau deja de mai multe secole în forma mandalelor — simboluri cosmice tantrice.

Succesul spiritual

Eșec în lume, succes în noi înșine Dacă ești liniștit se poate ca lumea neliniștită să nu te placă. Să te evite. Să te creadă prost sau nesigur pe tine. Dacă vrei să ai mintea liniștită, cei neliniștiți nu-ți pot recunoaște starea. Așa cum, dacă ești frumos, foarte frumos în tine însuți, dacă faci un pas înapoi din calea conflictelor, a războaielor și a judecăților lumii, cei implicați în toate aceste manifestări neliniștite nu te pot recunoaște. Să fii în lume înseamnă să fii ca lumea, iar dacă nu ești ca lumea, dacă nu ești continuu neliniștit, dacă nu lupți, dacă nu te opui, dacă nu strângi din dinți și nu te lamentezi, dacă nu judeci și dacă vrei ca toți să câștige, când cei angrenați în conflicte vor să câștige doar tabăra lor, ești privit ca unul ”în neregulă”. Ceva nu-i în regulă cu tine, îți spun ei. Se poate să te creadă umil și pasibil de umilință, se poate să te vadă în culori sumbre și să te catalogheze drept...unul fără personalitate. Dar acesta-i prețul bunătății și prețul evoluției spirituale. Să privești cu înțelegere, cu răbdare, cu înțelepciune și cu acceptare către toate manifestările umane, să accepți că ele au un sens, să-ți asumi starea de izolare la care poți fi supus din pricina tranformării tale interioare. Căci omul tranformat, omul frumos, omul blând, omul spiritual nu este neapărat și un om de succes în lume. Succesul în lume presupune aproape întotdeauna să fii ca lumea. Cel ce critică mai mult, mai dușmănos și mai năpraznic se poate să aibă un mare succes în lume. Cel ce lovește fără milă se poate să fie căutat în lume. Succesul în tine și succesul în lume sunt, iată, două dimensiuni diferite ale experineței umane. Pentru omul spiritual, succesul înseamnă creșterea interioară, puterea extraordinară de a accepta lumea așa cum este și a-i înțelege tarele, iar atunci când se întâmplă asta nu mai simțim altceva decât compasiune pentru toate manifestările umane. De ce? Pentru că omul spiritual înțelege că oamenii nu pot fi și nu pot face decât ceea ce sunt și fac în fiecare clipă. Succesul spiritual se poate să ne îndepărteze de lumea tumultuoasă, dar să ne apropie de lumea iubirii, a înțelepciunii și a înțelegerii. Succesul spiritual se poate să ne extragă din caruselul lumii, să ne îndepărteze de lucrurile pentru care luptă lumea, de dorințele care contează atât de mult pentru lume. Cine optează pentru succes spiritual optează pentru cunoașterea de sine și, aproape întotdeauna, pentru schimbare radicală a sistemului de valori. Omul spiritual nu mai gândește ca omul din lume, nu mai simte ca omul din lume și nu mai trăiește la fel, chiar dacă privindu-l sau avându-l prin preajmă nu-ți dai seama care-i diferența. Existența și experiența spirituală nu se află în alegerea tuturor oamenilor pentru că, pe drumul către noi înșine trebuie să ne dăm jos măștile, să ne arătăm nouă înșine așa cum suntem, să simțim compasiune pentru noi înșine și să trecem peste un mare șirag de renunțări, deopotrivă interioare și exterioare. Se poate ca mulți dintre noi să mergem pe cărarea spirituală, dar cu speranța ascunsă că vom găsi o putere, o energie, o stare anume care ne va aduce fericirea nesfârșită, or că Dumnezeu însuși ne va îndeplini anumite dorințe omenești. În această fază avem, încă, drum lung de parcurs până la omul spiritual din noi înșine. Succesul spiritual nu ne va adăuga conturi grase în bancă, nici nu ne va aduce partenerii visați sau slujba din poveste, căci succesul spiritual presupune o victorie a forțelor conștiente asupra celor inconștiente sau o victorie a noastră asupra nouă înșine. Ne luptăm cu atașamentele noastre omenești, ne dezvelim chipurile neplăcute pe care le-am ascuns o viață întreagă, ne recunoaștem lipsurile, minciunile pe care ni le-am spus, ne ștergem din sistem judecătorii aspri și criticii neliniștiți pentru a aduce la lumină o ființă nouă; noi înșine. O ființă care nu mai proiectează cauzele problemelor sale asupra lumii și nu mai ascunde vinovăția sa în beciurile inconștientului. O ființă care înțelege, iartă, iubește și știe că ființa umană e ca o mică bătaie de aripă a unui fluture într-un univers necunoscut și atât de puțin înțeles. Când ne regăsim pe noi înșine știm că nu știm nimic sigur, știm că nici ceilalți nu știu, doar că ei nu știu că nu știu. Succesul ființei spirituale apare atunci când ne învingem monștrii interiori, când gustăm victoria meritată auspra propriului nostru Ego. Dumnezeu învinge cînd Egoul se disipează. Dumnezeu se arată prin noi când ne învingem Egoul, când ceea ce lumea vede umilință pentru noi este frumusețe. Când căutăm pacea în loc de război și iubirea în locul urii. Succesul nostru spiritual se întâmplă atunci când se poate ca lumea întreagă să ne vadă în eșec. Dar, atenție, nu orice situație de izolare înseamnă cunoaștere de sine; semnele evoluției interioare se resimt ca modificare a stării, a conștiinței, a minții, a sufletului, a posibilităților noastre de percepție și a atitudinilor ”profund umanizate”, care se vor arăta în toate situațiile vieții prin noi

Eu sunt Iubirea

Eu sunt Iubirea, unii mă mai numesc Dragoste. Se spune că pot zbura, deşi nu am aripi. Se spune că plutesc pe spuma mării, desi nu ştiu să înot. Unii mi-au simţit căldura în nopţile răcoroase, deşi nu sunt foc. Deşi nu mă pot vedea, sunt mereu între îndrăgostiţi oriunde s-ar afla ei şi sunt întreţesută din şoaptele fierbinţi de pasiune. Se spune că sunt mai puternică decât granitul, cu toate că nu am mai multă greutate decât o lacrimă. Unii spun că nu m-au căutat niciodată, dar cu toate astea eu îi însoţesc mereu. Se spune că îmi pierd forţa cu trecerea timpului, dar sunt nesfârşită. Deşi nu mă poţi auzi, dansez pe sunetul râsului indragostitilor. Unii spun că sunt o floare, cu toate că sunt şi sămânţa. Vindec bolile şi hrănesc sufletul. Deşi nu mă poţi atinge, eu sunt mâna blândă a tandreţii. Sunt atingerea, sunt îmbrăţişarea. Sunt Iubirea, sunt Dragostea .... Şi acum că ţi-am spus cine sunt... nu mă alunga ...păstrează-mă...măcar pentru o veşnicie.