vineri, 13 august 2010

RELIGIE, RITUAL, SIMBOL



Supranaturalul, este perceput în general ca şi ansamblu de semnificaţii simbolice şi de acţiuni prin intermediul cărora oamenii caută şi interpretează forţele care definesc Universul, facilitează trecerea oamenilor din ordinea seculară a realităţii către sacru. Însă nu toate societăţile studiate de antropologi realizează diferenţa dintre sacru şi profan, dintre natural şi supranatural.
Religia, în sens larg, fără a cita în prealabil o serie de definiţii consacrate sau specializate, reprezintă un sistem de credinţe şi practici prin intermediul căruia un grup uman face faţă problemelor de zi cu zi (Yinger 1957, 9), fie la nivel colectiv, fie răspunzând nevoilor spirituale individuale.
Sociologia religiei reprezintă studiul ştiinţific al căilor prin care societatea, cultura şi personalitatea influenţează religia, originea ei, doctrinele, practicile şi tipurile de grupuri care o exprimă (Yinger 1958, 487-488). În consecinţă, sociologia religiei poate fi definită drept analiză a religiei ca fenomen social (Zamfir, Vlăsceanu 1998, 501). În opinia lui Émile Durkheim, funcţia religiei este aceea de a afirma superioritatea morală a societăţii asupra membrilor săi, menţinând solidaritatea societăţii (Durkheim 1995, 54). Un alt sociolog al religiei, Joachim Wach, împărtăşea convingerea lui Durkheim, considerând că „o religie trebuie să creeze şi să întreţină relaţii sociale prin însăşi natura sa” (Wach 1997, 51).
Pe de altă parte, pentru antropolog, în ceea ce priveşte preocuparea pentru problema religioasă, fundamental rămâne aspectul raporturilor dintre credinţe, comportamente şi structurile sociale (Rivière 2000, 75). Alfred Reginald Radcliffe-Brown considera că religia deserveşte scopul de menţinere a ordinii sociale, că reprezintă o parte esenţială a mecanismului social, o „parte a sistemului complex prin care fiinţele umane pot trăi laolaltă într-un aranjament ordonat de relaţii sociale” (Radcliffe-Brown 2000, 143-144).
Riturile, în viziunea lui, nu reduc incertitudinea şi anxietatea indivizilor în raporturile cu divinitatea, ci o generează, în schimb au o funcţie socială specifică, respectiv menţinerea şi transmiterea de la o generaţie la alta a unor sentimente de care depinde organizarea societăţii (Radcliffe-Brown 1964, 137-138).
La modul general, un rit poate fi definit ca sumă a practicilor realizate pentru adorarea unei divinităţi (Scheid 1995, 18). Sociologia este în principal interesată de rituri şi forme care reflectă o experienţă foarte precisă, care integrează un grup religios şi îl separă totodată de lumea exterioară, pentru a face din el o unitate sociologică. Funcţia integrativă a ritului, aşadar, este aceea de a asigura socialului permanenţa, acţionează ca un mecanism de control social, fiind legată de o morală a respectului şi a sancţiunii, dar dă şi naştere unei comuniuni între credincioşi (Rivière 2000, 20).
Cl. Geertz consideră că „(…) Religia este un sistem de simboluri care acţionează astfel încât să trezească în oameni motivaţii şi dispoziţii puternice, profunde şi durabile (…)” (Geertz 1966, 4). Prin reguli şi roluri ritul, ca de altfel şi religia, întăreşte legătura socială şi unifică simbolic o comunitate. În virtutea acestui fapt, în numeroase tipuri de societăţi, adoraţia realizată de către grup avea o importanţă mult mai mare decât adoraţia individuală, care în fond nu avea prea multă valoare în sine din punct de vedere social, reflectând interesul imediat al actantului religios. Poate din acest motiv sociologii au etichetat religia drept o instituţie conservatoare, întrucât una dintre sarcinile ei fundamentale este aceea de a legitima acţiunile elitei conducătoare (Schoenfeld 1992, 111).

luni, 2 august 2010

ABRACADABRA


Cuvânt cu puternică încărcătură magică, Aldabaram, este varianta arabă a lui Abracadabra care a pătruns în Europa, posibil prin Spania, începând cu secolul X. Desigur el este cunoscut de magia arabă cu mult înainte de contactul cu regiunile europene. În principiu putem pleca de la premisa că el este o traducere al lui Abracadabra . În talismane, la fel ca Abracadabra, Aldabaram este rescris sub forma unui triunghi aşezat cu vârful în jos, din care, de fiecare dată, ultima literă este ştearsă (fig.1). Uzanţa lui trimite la aspectul curativ dat de altfel de purtarea generală a talismanelor în care şi este utilizat. Pentru vindecarea unui bolnav magicianul proceda la rostirea cuvintelor unul sub altul, din cele nouă rânduri astfel formate (Cifra nouă având şi ea o puternică încărcătură curativă, în sensul că ea rupe, prin formă, vraja sau boala. El poate fi pus de asemenea şi în raport cu cetele îngereşti. Mai multe la Solas Boncompagni, Lumea simbolurilor. Numere, litere şi figuri geometrice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p.111-123), la urechea suferindului. Se rostea tare Aldabaram ca o invocare de putere, iar apoi, din ce în ce mai încet, fiecare rând, până se ajungea la litera (rândului nouă) “A”, iar de acolo, înapoi până la rândul prim respectându-se totodată şi tonalitatea (Gh. V. Brătea, Vrăjitoria de-a lungul timpului, Ed. Pollitică, Bucureşti 1985, p.199).

ALDABARAM
ALDABARA
ALDABA
ALDAB
ALDA
ALD
AL
A

Poziţionarea literelor formulei Aldabaram sub formă de talisman magic utilizat în scop curativ

Formula era scrisă pe un papirus sau pe alt material (metal sau piatră) şi era înmânată celui eliberat de boală spre protecţie, căci se credea că răul revine, rareori renunţând uşor. În principiu, cuvântul se păstrează scris pe un pergament care va trece drept panaceu. Probabil că cea mai largă utilizare era o avea împotriva deochiului. Este aproape sigur că Gh. V. Brătea exagerează atunci când susţine faptul că “o imitaţie a talismanului arab Aldabaram a fost celebrul Abracadabra” (Idem, op. cit.). Chiar dacă nu ştim când anume a apărut Aldabaram, ştim însă că Abracadabra aparţine unor civilizaţii (mai precis, egipteană), mult mai prospere în acest domeniu (al magiei) decât cea arabă. La fel ca Abracadabra, Aldabaram foloseşte nume divine de forţă (adică cuvinte care privite ca nume divine se impun în faţa forţelor infernale). Dacă primul face trimitere la Abrasax care de fapt este Mithra, Aldabaram credem că apelează la un numele plin de putere al lui Dumnezeu în religia islamică: Allah. Primele două litere ale cuvântului Aldabaram l-ar reprezenta pe Allah (Dumnezeu, care la arabi are 99 de nume. În acest sens, recomandăm: Abu Hâmid al Ghazâlî, Les 99 Beaux Noms de Dieu, Edition de la Ruche, paris, 2002), apelativ divin care a intrat în uzul religios după ce a fost “ales” de către Mahomed cu scopul clar de a-l determina pe Dumnezeul cel unic al islamului. Până atunci el n-a fost altceva decât numele unei zeităţi mărunte dintr-un imens panteon. Iată cum apare argumentul cu privire la vechimea lui Aldabaram care poate fi stabilită pe undeva pe la anul 570 d.Hr. Al (lah) Al (dabaram) Oricum, uzanţa magică este punctul lui forte. Brătea susţine aici că Aldabaram, la fel ca şi Abracadabra, se utilizează împotriva durerilor de cap (sediul raţiunii şi deci cel mai expus atacurilor demonice), “fiind repetat zilnic de şapte sau de nouă ori” (Ibidem). Ceea ce se specifică în mod clar este că Aldabaram putea fi “activat” doar de o persoană “iniţiată în magie, singura capabilă să insufle (influenţeze prin propria putere interioară, sau credinţă -n.n.) forţă cuvintelor respective” (Ibidem). Este adevărat că din punct de vedere tehnic, pe tărâmul magiei, modul de pronunţie – incantaţia efectivă – necesită o cunoaştere foarte precisă. În cazul lui Abracadabra lucrurile stau puţin diferit. Pentru utilizarea lui nu este neapărat necesară de fiecare dată prezenţa unui iniţiat, căci o dată imprimat pe pergament (de către magician) şi citit (activat o singură dată de acesta), el devine utilizabil de către simplul credincios, care este convins de faptul că energiile divine ale lui Abrasax se ascund în el şi acţionează curativ fără a fi neapărat invocate. Acesta ar fi unul din motivele pentru care, în timp, se pierde înţelesul lui. Iar la un moment dat, cu toate că era “înscris în atâtea talismane din Evul Mediu, a fost considerat o absurditate care nu vrea să spună nimic” (Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, Ed. Humanitas, Bucureşti 1994, p.78).
În fine, pe Aldabaram nu-l putem privi din această perspectivă. El are o continuitate şi sensuri care deşi rămân ascunse profanilor, nu se pierd ca în cazul anterior.